zbor pe şosea

Piţiponci şi piţipoance

2010-03-16T00:01:00.000-07:00

Înainte de spune orice altceva despre această rasă de oameni - pe care i-am putea de altfel numi metiş - am să încerc să ilustrez portretul lor fizic , poate şi moral astfel încât vă veţi putea face imagine despre ceea ce sunt.

Pe scurt, piţipoanca, căci ea a fost prima înaintea lui, la fel ca Eva, este o anume domnişoară, să-i spunem, care se îmbracă cât mai extravagant posibil - cu auriu, roz strident de regulă - , cu o încercare eşuată de a urma ultima modă, şi cu intenţia peste măsură de a întoarce capetele bărbaţilor exclamată prin machiajul gros de pe feţele sa naivă.

Pe larg, domnişoara P. poartă tocuri cât mai înalte, cui cel mai probabil şi ruj siclam pe buzele muşcate. Geanta, pe mâna-i erectă, este din vreo imitaţie de blană tigrată dar nu neapărat. Sânii au aspiraţii înalte, foarte înalte, şi, ajutaţi de sutienele cu push-up câteodată reuşesc să-şi atingă ţelul. Dar ceea ce o deosebeşte de celelalte fete, nu e aspectul, ci dinlăuntrul ei.
D-ra P. vrea să arate mereu ce are pe ea şi nu ce are în cap, fapt pentru care afişează o atitudine de înaltă mulţumire faţă de sine şi superioritate prin nasul ei pe sus şi buzele-i afectate. Ascultă manele, de regulă, pe telefonul mobil , fără căşti! dar şi alte genuri muzicale care generează impresia de importanţă în ochii cerolalţi - nu zic care, ca să nu stârnesc comentarii. Tot ce aude în jurul ei își însușește ca fiind părerile-i proprii. Nu e capabilă să-și susțină punctul de vedere decât dacă are în spate discursul dictat de iubițelul ei posesiv aka. băiețelul lui mama care în afara casei e mare cocoș.
D-ra P. are un limbaj supus unor reguli proprii. De se întâmplă să mai știe și limba engleză, toate frazele care-i ies pe gură vor fi pe jumătate în limba engleză, mai exact engleza populară, de la tv. Dacă nu, atunci cu siguranță Hai, fatăă! mai grav, fă! vor face parte din discursul ei.

În ceea cel privește pe pițiponc, nu vor fi foarte multe de spus astfel încât este reflexia domnișoarei P. la sexul opus. Domnul P. se poartă mereu gelat, cu pantalonii strâmți pe fund, de ai zice alte lucruri, pe timp de vară însă cu pantaloni pescărești și cu pantofi din-aceia sport cu cusătura, purtați fără șosete. Tricoul sau cămașa roz e un must că doar e la modă. De ar avea o mașină mai bengoasă în care să pună manele la maxim sau vreun haos (house), Doamne ajută!, altfel se mulțumește umblând cu metroul, ascultându-și zgomotele pe telefonul mobil. Aaaaaaa! Și să nu uit. Se penseazăăăăă!!! Pentru toți bărbații care fac chestia asta și ajung să arate ca nisște femei propun să facă o vizită unui psiholog.

Lansez astfel un mesaj de alertă. Statisticile arată că acest specimen a înregistrat o creștere neașteptată a densității. Țara ne este în pericol! Vă rugăm să anunțați autoritățile în caz că îi întâlniți pe d. și d-ra P. Dacă considerați că organele poliției nu pot ajunge la timp, vă este permis să luați măsuri proprii. Vă mulțumim.

Nu încurajaţi cerşitul!

2009-01-09T12:33:00.000-08:00

Ora şase şi ceva dimineaţa. Trenul întârzie ca de obicei. Pe peron stau însă nerăbdători, călătorii şi aşteaptă în frig trenul de la Teiuş spre Braşov. O parte dintre ei merg la lucru. Cei mai mulţi ar zice că fac acelşi lucru, înfăţişarea însă îi trădează.

Sunt murdari din toate punctele de vedere. Când îi ai în preajma ta nu-ţi doreşti altceva decât să-i vezi la kilometri distanţă; să nu-i auzi, să nu le miroşi împuţitele haine şi, mai ales, să nu fii de faţă la spectacolul jenant pe care îl dau de fiecare dată. Mie îmi vine să le suflu spray paralizant în faţă apoi să-i arunc din tren. Nu plătesc bilet aproape niciodată şi nimeni nu zice nimic. Fumează pe holuri, nimeni nu zice nimic. Pe scurt, fac orice este interzis. Problema este că mă deranjează în mod direct toate acestea.Tot drumul de o oră şi ceva îmi trec prin minte diferite metode de a-i elimina ... pe toţi.

Se duc la lucru. Se întorc seara cu trenul de opt plini cu sacoşe, fericiţi. Mulţi sunt copii. Lor mai pot să le îndrug câte ceva, celorlaţi nu. Pentru binele meu, nu. Stau şi înghit căci conductorii aşa cred că e mai bine. Şi ei, alţi paraziţi. Se bucură ca nişte câini de la câte un leu primit. Probabil că seara le ia ceva vreme până îşi numără renumeraţia.

Personajele în cauză descrise mai sus sunt, în caz că nu s-a remarcat, ţigani care merg în Braşov în fiecare zi la cerşit. Şi le merge ... le merge. De ce? Păi uite din cauza noastră pentru că ne înduioşăm la un puştan de 7 ani cu hainele murdare cu vântul şuierându-i printre coaste şi ne gândim la cum e la el acasă. Prostii!

Nu mai dau bani la cerşetori de mult. Majoritatea trăiesc bine mersi de pe urma noastră şi ne sufocă tot mai mult cu mirosul, înjurăturile, furturile, bolile lor. Îşi constriuesc case fără drept de proprietate, fura lemne, electricitate şi câte şi mai câte. Bunătatea nu ar trebui să ne caracterizeze în cazul lor.

"Man is to give, woman is to be given"

2008-11-23T09:58:00.000-08:00

Is it? Aparent trăim într-o epocă în care femeia este, teoretic, egală cu bărbatul din punct de vedere profesional. Asta înseamnă că-şi câştigă singură banii ceea ce îi oferă posibilitatea de a trăi fără bărbaţi (privind statutul financiar, doar). Cine ştie ce căi de reproducere fără "ajutorul" spermatozoizilor vor aparea iar femeile se vor numi independente de-a dreptul.

Dar, până la urmă, oricât de liberă ar fi, sentimentul de protecţie din partea lui, ea nu ar putea trăi. Iar el nu se va putea simţi util dacă nu va oferi ei ceea ce îi este necesar. Sunt trăiri în sinea noastră care nu se pot schimba cât de mult ar evolua concepţiile. Nu se pot înlocui.

Ea este făcută să fie frumoasă, el este făcut ca să o admire, ca să fie acolo şi să o aprecieze. Când fruntea lui se încruntă, zâmbetul şi mâna ei vor întinde pielea şi-i vor schimba gândul.

A căutat un pulover în dulap şi m-a pus să-l iau pe mine. L-am probat şi nu mi-a plăcut. Era prea mare pentru mine, evident. Am zis că-mi era ok şi cu cea aveam eu şi m-am îndreptat spre uşă. A insistat şi m-a certat dar eu tot nu am vrut. Când am ieşit afară din casă, vântul îmi bătea prin toate părţile. Nu am recunoscut, însă. Dar am zâmbit în sinea mea. Ar fi vrut să spune "Vezi!" ... şi a şi spus-o. La întoarcere, când deja răcisem, m-a convins să iau o bluză de-a lui. O pusese special în plus. ştia el ceva.

Tudor Arghezi, de faţă la seminarul despre Tudor Arghezi

2008-11-05T13:43:00.000-08:00

De multe ori mi-a trecut prin minte, pe când mă aflam la ora de limba şi literatura română în liceu, de ce tot pretind profesorii şi, mai precis, autorii mediocri ai unor culegeri de comentarii că "scriitorul a vrut să spună asta şi asta".

Dar de unde, domnilor, ştiţi atâtea? Aţi fost cumva la o cafea/bere cu un alde Eminescu ori Bacovia ca să ştiţi exact ce a vrut să spună ? Eventual interpretăm opera, nu facem afirmaţii cum că a crezut şi a dres etc., folosim expresii precum se presupune, am putea zice şi altele.

Intrigarea m-a cuprins deunăzi la seminarul de literatură română (perioada interbelică) când se discuta o poezie a lui Tudor Arghezi, "Între două nopţi". Domnul profesorul ne asalta cu o sumedenie de interpretări fără a admite o mică deviere a soluţiei date de el însuşi. Adică da, se găseau numeroase explicaţii raţionale mentionate de el dar de ce să nu se lase loc şi de alte interpretări că, fie vorba între noi, cam asta presupune modernismul, operă deschisă.

Şi tot ascultând aşa, mi-l şi imaginam pe extraordinarul Tudor Arghezi stând printre noi, mai precis fantoma lui şi agitându-se în van, fără ca noi să-l fi putut auzi, pentru interpretările irelevante propuse de cei în cauză.

- Ce!? "Moaştele de piatră reprezintă Divinitatea"? Eh...nu găseam altă metaforă. Ce atâta tam-tam!

Acum să nu credeţi că nu acord nicio crezare interpretărilor date de cărturari dar, totuşi, nu există posibilitatea unor mici accidente lingvistice care să rezulte diferite structuri pe care noi le dăm ulterior ţânşpe mii de interpretări?

Am pus această problemă mai mult din amuzament, nu neapărat din contestare.

Tutunul dăunează grav sănătăţii şi moralităţii!

2008-10-28T14:30:00.000-07:00

Poate că am "îmbătrânit" sau poate mi s-a îngustat mintea dar parcă tot nu pot concepe ca un tânăr de-abia ajuns la pubertate să fumeze. Imaginea e oribilă.

Zilele trecute aşteptam autobuzul. Lângă mine, o ceată de gălăgioşi acopereau cu tot entuziasmul lor întreaga atenţie. Mă uit cu dispreţ şi regăsesc printre figurile naive câteva feţe cunoscute. Câţiva puşti " de la mine de la bloc" de pe vremea când eram în şcoala generală. Din câte îmi aduceam eu aminte, golăneii nu ar fi trebuit sa aibă mai mult de 12-13 ani. Şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că trăgeau ştrengăreşte cu patos dintr-un muc de ţigară. M-am oripilat de-a dreptul, sincer.

Apoi, a doua zi, mergând la pas grăbit m-am lovit de altă imagine asemănătoare, la fel de înfricoşătoare, sau poate mai rău: o fetiţă cam de aceeaşi vârstă cu ştrengarii de dinainte fumând o ţigară (din mers) de parcă cine ştie de când fuma ea. Probabil că din scutece. Mda.

Acum, serios vorbind, mă dezgustă persoanele ( la astea mai mari mă refer) care se apucă aşa de fumat ( ca toată lumea de fapt) doar ca să fie mai interesanţi şi mai ales, deşi fumează de puţin timp, se prefac şi adoptă o figură de parcă au fumat dintotdeauna. Îmi vine să vomit.

Revenind la copiii ăştia dezorientaţi, mă întreb oare cine le cumpără, domnule, ţigări că am înţeles că minorii nu mai au ce să caute la magazin dacă au chef de pipat. Cică e interzis. Sau nici măcar asta nu se mai respectă.

Speranţa mea este ca ţigările să se scumpească cât mai mult. Aşa că urâţi-mă. Oricum nu mă interesează. Trebuie să se plătească cumva şi aerul înlocuit de fumul de tutun pe care-l respir fără să vreau. Păcat că banii nu-mi revin mie. Chiar! Nefumătorii să primească spor de stres din cauza fumătorilor. Hmmm...ar fi o idee.

Stilul Hundertwasser, un mod de a trăi

2008-10-26T06:48:00.000-07:00

În ultima vreme mi s-a dezvoltat destul de mult simţul critic vizavi de estetica lucrurilor înconjurătoare, adică cea a locului în care trăiesc , respectiv a oraşului meu. Din pământ din iarbă verde au început să răsară pe de-a stânga şi de-a dreapta străzilor, mai la nord şi mai pe centru diferite ... să le spunem clădiri. Şi ce am observat? Poate că mai mult sau mai puţin acelaşi lucru pe care l-aţi observat şi voi: clădiri pătrăţoase, cu multe colţuri, linii, geamuri oglinzi, cât mai moderne şi mai extraterestre cu putinţă. Mai pe scurt, inestetice.

Nu aruncaţi cu pietre! Asta e doar părerea mea. Nu există nicio armonie, ca să nu mai vorbim de culori. Că îşi vopsesc unii casele de ţi-o iau ochii la fugă.

Totuşi, să nu mai critic lipsa simţului artistic al tinerilor arhitecţi de pe meleagurile noastre ci să vă arăt cum se face.

Răspunsul este Hundertwasser (evident, unul dintre răspunsuri).

Pe numele său adevărat, Stowasser (Sto în limba rusă înseamnă o sută), Hundertwasser a fost un multitalentat artist austriac, pictor, grafician şi arhitect. A construit şi a refăcut numeroase clădiri din Austria şi Germania, incluzând şcoli, muzee, grădiniţe, fabrici, biserici. Stilul lui este unul neconvenţional (urăşte orice teorie a artei), inspiraţional şi reprezintă o cascadă de culori.

"There are no Evils in Nature. There are Only Evils of Man”

Casa lui Hundertwasser din Viena

Hundertwasser justifică arta prin elementul decorativ. Armonia e vitală.
Este inspirat de natură şi susţine comuniunea om-natură.

Mai jos detalii mozaice, Markthalle - Altenrhein, Elveţia

Fiecare dintre noi reprezintă o compilaţie de amintiri, senzaţii, imagini, vise - individualfilm (Hundertwasser). Aceste lucruri pot fi ilustrate în ceea ce facem, în locul în care trăim, pe străzile pe unde trecem.

Voi reveni cu detalii mai multe despre teoria lui Hundertwasser.

Dup-amiază de toamnă

2008-10-24T08:30:00.000-07:00

"Stau în casă ... degeaba", mi-am spus. Şi ce? NU am chef de absolut nimic şi nu am niciun motiv să fac ce nu-mi place. Aţi spune că sunt leneşă. Da, poate sunt dar pare-mi-se că sunt mulţi alţii ca mine. Mai ales pe vremea aceasta.

A început să plouă. Cam cu o oră în urmă. Nu observasem până ce o anume persoană din casă mi-a strigat din camera vecină. Urăsc când face asta: să urle aşa dintr-o cameră în alta de parcă am fi la piaţă. Dacă stau bine să mă gândesc nici acolo nu se ţipă în halul ăsta.

E o vreme frumoasă totuşi. Am o prietenă care adoră vremea asta. Dar eu nu consider că e frumoasă ca o zi însorită de pildă. E doar potrivită pentru stat în pat la un film cu o cană mare de ceai în braţe. Ceai n-am ... şi nici film. Pot să spun că stau în pat cu o farfurie de clătite la gură.

E doar o zi obişnuită şi mă face să mă gândesc că ar putea fi specială. Ar putea, dacă dragul meu ar fi lângă mine. Dar nu e şi tot ce pot să fac e să mă resemnez. Deocamdată. Va veni în curând şi voi primi lucruri. Lucruri pe care , poate, că nu le merit dar le primesc. Şi totuşi cred că sunt îndreptăţită. Mai mult decât alţii.

Nu m-am confesat până acum. Aveam impresia că ar fi fost pueril sau, nu ştiu, într-un fel inestetic. Cu toate acestea, mărturisesc că mi-am găsit dragul. Şi nu voi povesti momentan nimic despre el ca să nu formez o imagine pripită.

Am fost cuminte.

CFR ... mereu pe drumuri

2008-07-17T07:50:00.000-07:00

Câteodată stau şi mă minunez de unele minţi sclipitoare şi încerc din răsputeri, forţându-mi neuronii să interacţioneze şi să rezulte o conexiune ca să mă lumineze că tare ambiguă mai e gândirea omului.

Păi se făcea că mă întorceam acasă, în Bucureşti într-o zi călduroasă de vară ... mai ieri, nu demult. Mă gândeam să pornesc cu un tren personal. Un anume îmi zice : "Nu! Ia un tren mai bun că o să fie cald şi o să te coci ca o plăcintă în personal!". Cuget un pic, mă uit pe tabela cu mersul trenurilor şi mă hotărăsc să iau un accelerat că altceva nu mai era (mă refer la un tren cu posibilitatea de a avea aer condiţionat). Zic "Hai că e bine şi aşa", ura şi la gară!

Era un tren care venea de la Satu Mare. Câteva vagoane îi erau ataşate în Braşov, unde au avut timp preţ de multe ore să se încingă bine de au început să curgă sudori pe geamuri. Am nimerit exact într-un vagon de accelerat vechi, cum erau înainte, albastre cu 8 locuri în compartiment. Acum, ca să pară ca celelalte banchetele erau scoase şi băgate scaune asemănătoare celor noi (relativ noi), 6 la număr în fiecare compartiment. Eh, nu-i bai! Ce mare lucru! Că doar nu ajung mai repede în alte vagoane. Mă urc în tren, o căldură înăbuşitoare mă pocneşte încă de la uşă. Geamurile erau toate închise. Oameni enervaţi trăgeau asudaţi de mânerele ferestreleor... dar fără folos. O minte extraordinar de sclipitoare a blocat deschiderea lor cu nişte şuruburi. "Mă, le zic colegilor de compartiment, nişte bătrânei simpatici, poate au pus un sistem de ventilaţie, nu zic aer condiţionat dar trebuie să fie ceva că altfel nu-mi explic." Da' de unde! Tot drumul am respirat acelaşi aer de începeau să mă usture nările de la aşa căldură.

Eh, a incercat nenea condutor să forţeze ferestrele cu o şurubelniţă. Săracul de el n-a reuşit decât un centimetru. "Hai că a început să se răcorească, zice doamna zâmbind pe sub mustăţi." Domnul: "Daaaa, păi mă ia cu frig deja! A început să mi se facă pielea de găină". Am început să râdeam. Păi da. Răcorire prin autosugestie. Atât ne rămâne.

Alte obiecţii la adresa CFR-ului? Ohoo! S-ar găsi numaidecât. Menţionez doar naşii care-şi umple buzunarele de pe urma navetiştilor şi care fac pe corecţii când văd o hârtie de 1 leu. A! Şi mai dă-o naibii de muzică în tren că n-am ascultat atâta Cleopatra Stratan în viaţa mea cât am făcut de la Racoş în Braşov.

P.S. : Noroc că am carnetul cu cupoane pentru reducere că altfel m-aş lua şi de preţurile biletelor.

Daniel Tammet - "The boy with the incredible brain"

2008-02-15T01:32:00.000-08:00

Dacă te consideri deştept uită-te la documentarul de mai jos şi reformulează...

Râsete pe bulevard

2008-02-10T13:14:00.000-08:00

Nu vei găsi pe nimeni la ora aceea târzie, hoinărind pe străzi, bulevarde, alei, decât pe ei trei. Merg crispaţi, cu mâinile adânc înfipte în buzunar dar cu gura până la urechi. Râd în hohote ca nişte elevi zgomotoşi care tocmai se întorc de la şcoală. Numai că ei nu vin de la şcoală. În niciun caz la ora aia. Imposibil să fi terminat cursurile aşa târziu. Sau, dacă stai bine să te gândeşti, aşa devreme. Era ora 4 dimineaţa. Cei trei muschetari se întorceau dintr-un bar. Unul zgomotos, de altfel, şi cu miros adânc de fum care se agăţa de păr, haine dar mai ales de suflet. Erau ameţiţi. De atâta hohot de râs şi, pe alocuri, amăgiţi.

Două fete şi un băiat. Niciodată nu se va simţi în minoritate ... el. E ok. Se simte bine. Întotdeauna s-a simţit, de aceea nu ezita să iasă cu ele atunci când era invitat. Ele se bucură. Atunci când nu sunt numai ele nu se mai simt frustrate şi nu se mai plâng, nu mai vorbesc de lucruri deprimante. Acum râd. Toţi la un loc. Nu mai contează cine a băut cel mai mult ci cine e cel mai treaz. Unul se preface, altul nu mai simte nimic, altul e liber. Dacă ar fi fost ziua în amiaza mare le-ar fi fost ruşine să meargă aşa printre oameni, dezorganizat, zgomotos. Cui îi mai pasă cum arată când totul e o beznă deranjată de luminile chioare ale stâlpilor de iluminat?

Mai merg doi paşi şi ajung la metrou. Toţi au cartelă. De data asta nu trebuie să sară. Oricum, nu ar fi fost problemă. Paznicul dormea, doar casiera stătea sprijinită într-un cot, cu ochii întredeschişi. Aţipise şi ea. Cei trei mergeau încet, nu mai vorbeau. Ca să nu-i trezească. În mintea lor se ivi o imagine a patului cald, moale, cu miros de balsam de rufe. Oftau ... pe rând. Apoi el căscă ... fără să pună mâna la gură. Cui îi mai păsa la ora aia de maniere. Nici măcar pe ele nu le interesa. Visau cu ochii largi la o pernă şi o pătură care să şi-o tragă bine peste cap şi pe lângă corp. Perna va mirosi a părul îmbâcsit, iar pijamalele se vor strânge peste trupul asudat. Dimineaţa vor schimba cearceafurile, hainele, visele şi vor începe o nouă zi. Mai curaţi, mai puţin amuzaţi şi ameţiţi de gânduri.

Dorm în pace.

*Poză de pe : http://www.stealthsettings.com/cine-ma-striga-in-noapte.html

You and I both

2008-02-09T10:58:00.000-08:00

Moment cu muzică ...

Jason Mraz

Cadou. Ciudat. De dat. Uitat.

2008-02-08T06:13:00.000-08:00

Încă un cadou nedăruit. Pe acesta îl făcusem ... eu, cu mâna mea. Mai precis cu ambele mâini. L-am anunţat chiar. Se ştia făcut. Se pare că a fost luat în glumă şi atunci am hotărât să rămână al meu. E un lucru mic. Şi ştii doar că lucrurile mici contează. Ţi-am mai zis. Anyway, a rămas printre chestiile mele din cameră. Poate că-l voi dărui până la urmă ... aşa cum s-a întâmplat şi cu celălalt în final. Am uitat să-ţi zic despre asta. Da. L-am dăruit şi a creat o reacţie destul de sinceră. Adică cel puţin aşa mi s-a părut. Era un lucru mic ... cu multă valoare.

Nu se mai dau cadouri ... aşa ... fără niciun motiv preconceput, fără nicio ocazie. Doamne ajută, când e ziua ta , ai şi tu norocul să primeşti multe lucruri mici. Unele sunt mai mari. Dar în rest ... hmmm. Nu prea.

Hai să-ţi zic o chestie pe care pe mine mă amuză de fiecare dată când îmi aduc aminte. E vorba de prostiile pe care le făceam în copilărie. Încă de pe atunci mi se trage mie concepţia de a dărui lucruri mici fără nicun motiv. Ca să fiu mai precisă: eram prin clasa a doua şi aveam mania asta de a confecţiona, controbăi prin casă, împacheta cu fundiţe etc. Am găsit odată nu ştiu ce broşă pe la bunica printre lucruri. Şi m-am gândit (io de colo): "Hai, că oricum nu o poartă. Ce rost are să stea degeaba aici?". O iau. Îi fac frumos un ambalaj, desenez o dedicaţie pe ambalaj şi mă prezint cu acest mirobolant cadou în faţa învăţătoarei. Dacă vedeai în ce hal arăta obiectul migălos elaborat de mine te prăpădeai de râs. Păcat că nu îmi aduc aminte reacţia învăţătoarei. Ar fi fost interesant.

Altădată, tot prin casă, evident, am găsit un săculeţ din acela pentru bijuterii. Şi tot la fel, îl împachetez eu frumos, îi fac o dedicaţie şi mă înfăţişez la doamna învăţătoare. De-abia peste câţiva ani mi-am dat eu seama cât de aiurea e să primeşti un săculeţ de bijuterii GOL! Eh...pe vremea aia preţuiam orice lucruşor şi aveam impresia că orice e de valoare. Bănuieşti ce şoc a avut doamna. Poate o fi crezut că e o glumă proastă. Dar JUR că era cu bunăvoinţă!

Între timp, m-am mai deşteptat (sper) şi nu am mai dăruit ciudăţenii de prin casă. Am trecut la alte chestii mai elaborate. S-ar zice că e de bine, s-ar putea zice că nu. Mai ştii?

Ego - ca centru al universului ... meu

2008-01-30T06:48:00.000-08:00

La 7 ne vedem. Îmi trag blugii pe mine, mă încalţ şi plec. Înainte de asta mă uit bine în traistă ca nu cumva să uit ceva. Ceasul de la telefon e cu 4 minute în urmă. Iar o să întârzii. Ar cam fi cazul să-l setez. Să ţin minte s-o fac diseară când vin.

Apăs pe buton în timp ce încui uşa şi ... liftul e blocat... din nou. O luăm pe scări că e mai sănătos. Alternativa ar fi fost să mă arunc de la etaj. Aş fi economisit 3 minute dar pun rămăşag că nu aş mai fi ajuns până în staţie.

Ajung la metrou. Vorbim de examene. Neinteresant. Eu spun câte mai am, ea îmi spune câte mai are. Fiecare se gândeşte la ale ei. Stăm la ultimul vagon, ca în liceu, unul din puţinele lucruri care au rămas neschimbate. Acolo sus mai avem de aşteptăm căci lumea întârzie ca de obicei. Se pare că e o nouă modă. Să zici că vii la o anumită oră dar să te laşi aşteptat sau să nu vii deloc. Adevărul e că e o tactică foarte interesantă. Aşa ţi se dă mai multă importanţă. Întreabă lumea de tine, ţi se duce dorul dacă apari mai rar, se strâng mai multe chestii despre care poţi vorbi şi astfel nu-ţi mai cască omu' în faţă. Ar trebui să încerc şi eu.

- Mă simt rău ...

- Şi eu mă simt rău! Să vezi ... Gândurile mi le încui şi ochii încep să asculte. La un moment dat ascult melodia căci e una care îmi place şi mă întreb dacă va urma alta la fel.

Sunt o mulţime de lucruri care mă deranjează dar nu le pot spune pentru că o fac mereu prost, sau, cel puţin aşa las impresia. Şi până la urmă tot degeaba. Ideile nu se vor afla în concordanţă. Voi uita ce am de spus.

- Nu am mai vorbit de o veşnicie. Eh ... nici chiar aşa ... dar oricum e ciudat ce s-a întâmplat. Şi mai am pretenţia să primesc şi o justificare. Ce naiba! Prea mult tupeu ca să cer picul ăla de efort. Totodată nu îmi pasă dar de fapt îmi pasă.

- Ar trebui să înţelegi. E o situaţie dificilă. Mi-a zis aseară.

- I-auzi!

E greu să priveşti din perspectiva celuilalt. Dacă nu eşti îndeajuns de egoist ai s-o faci. Dar pentru asta n-ai mai avea aşa dreptate în tot ceea ce zici. So ... poartă ochelari de cal că face bine la sănătate!

Astă seară plecăm mai devreme căci ne plictisim cu noi la masă. Berea fierbe în pahar. O luăm pe scări şi oftăm. Fiecare pentru el.

Emoizi în Bucureşti ca ciupercile după ploaie

2008-01-26T09:52:00.000-08:00

Stăteam zilele trecute la un pahar de vorbă cu nişte prieteni. Şi ne uitam noi aşa în jur şi... ce-am observat? Ne-am dat seama generaţia asta emo a început să ia amploare şi pe melagurile noastre. De ce? Ne mai gândim. Nu se ştie foarte clar. Îi vedem în fiecare zi. Dăm de ei la metrou, în autobuze dar mai ales la Universitate la TNB.

Eh...şi ce-i cu ei? De unde toată moda asta să-ţi tai venele (mai bine spus, să zici că o faci sau doar să-ţi zgârii puţin pielea ... să nu zică lumea că-i vorbă goală), să pari tot timpul deprimat şi neînţeles etc ?

În primul rând de unde numele? Emo vine de la emotional. Ceea ce ar presupune că cei care aparţin acestei grupări sunt mai sensibili, emotivi, introvertiţi, uşor de intimidat. Geneza lor nu e foarte precisă. Se crede însă că totul a pornit în anii '80-'90 odată cu subgenul hardcore/punk - aici vorbim de trupe precum A Fire Inside ( AFI ) , Fall Out Boy, Funeral for a Friend, My Chemical Romance, Panic! at the disco, Taking back Sunday - care a determinat apariţia a acestor emo-kids. Cu toate astea, majoritatea trupelor de acest gen refuză să fie catalogate drept trupe emo.

Acum toată lumea ştie stilul lor de a se îmbrăca aşa că nu o să mai dau detalii de cum pot fi identificaţi. Îţi sar în ochi fie că vrei fie că nu vrei.

Din punctul meu de vedere, nu aş putea spune că sunt ciudaţi. Nu e ăsta termenul. Mai bine spus, teribilişti. S-ar zice că adoptă atitudinea asta de izolare şi de "neînţeles al societăţii" din cauza unor decepţii în dragoste sau în viaţă în general care au marcat pregnant psihicul şi au determinat comportamente pesimiste duse la extrem. Hai să fim oneşti! Mai are omu' probleme dar nu trebuie să le luam chiar aşa în tragic. Şi la câţi emo kids sunt ... ce naiba! Chiar aşa a devenit lumea dintr-o dată suferindă în ale sufletului? Bineînţeles că toată deprimarea asta vine din autosugestie. Copilul ăla crede, pesemne, că va fi mai interesant dacă va părea înecat în depresie. Va stârni milă, atenţie, orice!

Dar oare nu este destul soare pentru toţi? Iubim apoi suferim ... asta e o regulă. N-ai ce-i face! Move on! Şi dacă ne plictisim, nu ne tăiem venele ... că mama mai trebuie să taie şi ea pâine cu cuţitul ăla şi nu ar fi frumos să mâncăm pâine cu sânge.

Poate ar fi fost mai bine să ne fi născut toţi orbi ca să nu mai punem atâta preţ pe aparenţe!

Îţi dau ignore ca să-mi fii prieten

2008-01-24T03:14:00.000-08:00

Domn'e, nu ştiu cum să-ţi spun dar eu am nevoie de un prieten ... nou. Să nu înţelegi greşit: nu m-am certat cu actualii şi nici nu am rupt legătura cu ei. Sunt acolo, la locul lor şi stau bine. Se putea şi mai bine dar mă rog. Nu am început eu acum să fac pe pretenţioasa care dintr-o dată a devenit ea cea nemulţumită. E vorba doar de o mică necesitate de nou. Asta se întâmplă pentru că totul a devenit plictisitor. Interesele s-au depărtat şi fiecare refuză să se uite în urmă. O fi bine, o fi rău? Habar n-am. Şi chiar dacă aş avea tot degeaba. Nu s-ar schimba nimic.

Ce e mai neplăcut este că nimeni nu prea mai vrea să-ţi fie prieten. Amic cel mult. Fără vreo datorie morală. Încearcă tu acum, când deja eşti la o vârstă trecută de cea în care in mod obişnuit se leagă prietenii, şi ai să vezi că nicio amiciţie nu se va transforma în tovărăşie ci doar într-un "bună...am nişte probleme...nu pot să vorbesc acum... brb...pa (asta dacă nu a urmat după o scurtă pauză cutărescu has just signed out)" Eh...who's next? Şi te uiţi în lista de Messenger şi remarci că toţi sunt busy, not at my desk sau, pur şi simplu, offline de o veşnicie şi te întrebi dacă ţi-au dat ignore. Da ... ai să-mi spui că nu-mi pot căuta prietenii pe Messenger. Ştiu asta. Dar consider că ar fi o modalitate facilă de a ţine legătura cu ei, nu?

Mă întreb iar dacă nu cumva tocmai modalitatea asta de comunicare a cauzat această superficialitate în relaţiile între oameni. Păi da. Şi să-ţi zic şi de ce. Întâlneşti un amic pe stradă să zicem. Nu l-ai mai văzut de ceva vreme şi te bucuri că-l revezi. Îl inviţi la o cafea? Nu. O să-ţi ceară în schimb id-ul tău de Mess ca "să mai vorbiţi". După asta o să mai schimbaţi două vorbe apoi vă luaţi frumos la revedere uitând acasă să -l adăugaţi în listă sau, dacă se întâmplă, acela va sta neatins fără ca nici el să zică ceva.

Oare ce va urma? Mă refer la prietenii pe care deja îi am. Că dacă de pe-acum au început să apară scârţâieli, peste vreo 2 ani o să ne zicem bună doar pe Messenger? Fuck, I don't want this to happen!

God bless us!

Mă auzi?!Nu.

2008-01-22T11:17:00.000-08:00

Deconectează-mă, te rog, dacă poţi!

Nu prea poţi. Nimeni nu mai poate. Suntem împletiţi între noi cu fir negru de cablu, mai subţire, mai gros ... după preferinţe. Ne încâlcim ca dracu' şi nu ne mai descurcăm decât atunci când ieşim din casă. Şi nici atunci.

Ai privit puţin în jur în timp ce mergeai pe stradă, printre oameni? Nu ai fost niciodată distras de un zgomot puţin bruiant când te aflai la metrou sau în autobuz? Te uitai în jurul tău şi nu înţelegeai de unde vine. Toată lumea clipea în gol, absentă. Apoi priveai mai atent şi observai un individ cu două fire atârnate în urechi, mişcându-şi capul pe zgomotul acela.

În fiecare zi îmi dau seama că sunt din ce în ce mai mulţi ... indivizi din-ăştia conectaţi prin nişte cabluri care pornesc de undeva din buzunar - nu se ştie sigur de unde căci sunt camuflate foarte bine, aproape că nu-ţi dai seama, mai ales în cazul celor cu parul lung - şi se termină în urechi. Pesemne acele fire intră prin urechi direct la creier unde trimite informaţie de cine ştie unde pentru cine ştie ce scopuri super secrete. Să fie vorba de noua generaţie de spioni? Hmmm... Nu prea cred.

Spun asta pentru că şi eu mă încadrez în categoria conectaţilor şi, din câte ştiu eu, nu fac parte din nicio organizaţie top secretă.

Dar asta e o nebunie! Nu ne mai auzim între noi, domn'e! Păi, ca să întreb pe cineva dacă urmează să coboare la prima trebuie să-l bat mai întâi pe umăr şi viceversa.

Mergeam astăzi pe stradă - căci pe trotuar se odihneau de-a lungul şi de-a latul maşinile parcate - cu căştile bine înfipte în urechi urlând de m-auzeau şi trecătorii. Mă trezesc în spatele meu cu o maşină care vroia să înainteze. Dar eu, evident, nu-i puteam auzi zbieretele claxonului. Când se terminase melodia mi-am dat seama şi m-am dat la o parte. Şoferul îmi zâmbea. Poate enervat.

Unde mai pui că deranjezi şi pe cel de lângă tine atunci când căştile tale nu-s adânc îndesate în urechi. Dacă asculţi şi rock e clar. Asta fac eu şi nu am luat în considerare acest aspect până acum.

În fine, te-aş ruga frumos, când mă vezi pe stradă sau în metrou, fă o faptă bună şi deconectează-mă.

Mulţumesc.

May I have this dance?

2008-01-21T01:34:00.000-08:00

E nevoie de oameni care să rezoneze pe aceeaşi undă cu tine, oameni cu care să te înţelegi bine într-un anumit context? Ai simţit asta, nu? Pentru fiecare context ai nevoie de altcineva. Nu e de fiecare dată aceeaşi persoană. Şi pentru asta, totul devine mai condimentat. Şi cu sare şi cu piper, boia, cimbru sau alte mirodenii. Din asta deducem că ai mai multe jumătăţi.

Mergi într-un bar ca să te distrezi, să dansezi, ... să bei, după caz. E o continuă căutare de indivizi compatibili în acel spaţiu . Nu vrei mai mult. Doar un dans şi, dacă mişcările se sincronizează, va deveni un plural. Sunt câteva ore în care vrei să iubeşti ... să dansezi, să priveşti, pe tine însuţi. Şi dacă speri la o a doua zi la o cafea atunci rişti. De cele mai multe ori pierzi. Şi asta o să te determine să crezi că nu există jumătăţi pentru tine, mai ale suna dintre ele.

Trăieşte clipa ca şi cum e ultima oara când mai vezi acea jumătate! Căci aşa e. Şi aşa e mai bine. În alte contexte vei găsi alte lucruri de care ai nevoie, alte jumătăţi.

Carpe diem!

2008-01-16T13:13:00.000-08:00

A venit şi cea mult temuta sesiune, stresiune cum o mai numesc alţii - eu nu o să o fac din motive subiectice. Cărţi multe pe birou, sub birou, pe lângă birou. De foi, ciorne şi alte papirusuri nu mai vorbesc căci se găsesc în toate colţurile camerei. O să dureze mult la sfărşitul calvarului când o să pun tot ce trebuie la locul lui. Poate mai mult decât sesiunea în sine. Eh... nici chiar aşa.

Îmi aduc aminte, anul trecut ... primul contact direct cu acesată situaţie total necunoscută mie pe atunci. Rezultat : panică, stres la maxim, ameţeli printre foi şi cărţi. Fă rost de curs, fă rost de carte! Nu se găseşte cartea? Copie xerox! La sfârşit, parcă şi acum îmi mai aud tonul naiv: " Semestrul ăsta bag tare, rup cartea; nu mai rămân eu aşa pe ultima sută de metri. " Aiurea! Trebuia să fii prost de-a dreptul ca să crezi aşa ceva. Hilar!

Eh....acum e deja a treia mea sesiune. Ce frumos sună: " a mea sesiune". De parcă aş fi organizat-o eu. Mi-aş fi programat singură examenele, predarea referatelor ar suferi amânări după amânări până ce studentul e sigur că a lucrat îndeajuns la el, mi-aş fi făcut singură subiectele şi apoi le-aş fi rezolvat fără să ştiu dinainte ce-mi va pica. Ha ha!

Îi privesc cu milă pe boboci. E foarte dur să fii aruncat din banalitatea perioadelor de teze din liceu direct în oala cu bătăi de cap. Nu-i bai! la un moment dat începe să-ţi placă. Te amuzi singur de pretextele tale de amânare a învăţatului, a prelungirii pauzelor. Astea ar putea constitui considerabil material de subiecte discuţii pentru perioada post-sesiune.

În concluzie, să avem cafea ( pentru cine bea - eu nu, prefer ceaiul), poftă de ... carte, eventual de foile de curs şi mult noroc în cazul examenelor orale.

Totuşi Carpe Diem!

Te invit la o ciorbă de perişoare

2008-01-10T13:34:00.000-08:00

Studentă fiind, băgând de seamă "renumeraţia mică, după buget", mi se mai fac aşa ocazional, cam în fiecare zi, goluri în stomac cauzate orelor destul de multe petrecute fie la facultate fie la bibliotecă ( asta mai mult în sesiune, ce-i drept). Şi nu am vrea ca un concert de maţe ghiorlăitoare să perturbe liniştea din sălile de lectură sau din amfiteatre, nu-i aşa?

Am făcut şi eu ca orice student înfometat, dornic de o mâncare caldă fără semipreparate, fast food-uri sau alte patiserii: cantinele studenţeşti. Cu oarecare pretenţii am început, în primele săptămâni ale anului universitar, să experimentez ca un bun critic culinar ce aş putea fi ( în altă viaţă) diferitele meniuri şi abilităţi de servire din cantinele din Bucureşti. Ce-i drept, am încercat doar două şi m-am oprit pentru că am fost cu totul atrasă şi determinată să rămân loială locului.

Este vorba de cantina de la Facultatea de Sociologie, o mică sală cu atmosferă extrem de plăcută şi primitoare. Muzică în surdină, suficient cât să poţi vorbi cu partenerul de masă şi mai ales cât să comanzi felul de mâncare preferat. Aici mă refer la faptul că bătrânelului căruia îi faci comanda trebui să i se spuna la o oarecare intensitate dorinţa culinară. Altfel, te poţi trezi că primeşti clătite în loc de cartofi prăjiţi sau mai ştiu eu alte încurcături neplăcute.

Apoi, bucătăresele sunt foarte amabile, sunt gata să-ţi fie pe plac oricare ţi-ar fi dorinţele (în limita posibilităţilor). Soţia bătrânelului este ca o bunică... agitată ca totul să iasă bine, ţinându-l cam din scurt pe acesta atunci când viteza de melc vârstnic pe care o are tinde să scadă spre zero.

Ei, şi dacă şi tu ai probleme cu auzul şi nu eşti pe fază când ţi se strigă comanda, domnul sau doamna vin la masa ta şi te servesc urându-ţi poftă bună.

Se mai întâmplă câteodată, poate cam des, atunci când aştepţi la coadă, să te amuzi de micile scăpări ale bătrânelului. Mai ieri am auzit strigând o comandă: " Pilaf de orez! Cine a comandat pilaf cu orez?". Nu răspunse nimeni. Pesemne nimeni nu comandase pilaf cu orez . Cu greu m-am abţinut să-mi ascund faţa amuzată.

Pe această cale ţin să-mi arăt respectul şi aprecierea faţă de toţi acei oameni care-mi pregătesc mie ciorba şi şniţelul cu cartofi prăjiţi în fiecare zi a săptămânii.

Te invit la o ciorbă de perişoare!

Bon appetite!

Broasca râioasă de pe tavan

2008-01-05T10:22:00.000-08:00

Un ibric mare de ceai şi prăjituri cu vişine. Le aşezasem pe măsuţa din sufragerie, sperând că o vor încânta. Zâmbet larg şi mov; poate turcoaz sau roz bombon. În cana mare şi verde îşi turnă ceai . Nu părea să se gândească că vreau şi eu ceai. Era nerăbdătoare, poate şi neatentă. Nu i-am atras atenţia căci mi-era simpatică.

Muzica tăcuse şi se făcu dintr-o dată linişte în cameră. Nu se mai auzea nimic. Nici măcar sorbiturile ei de ceai. Nici măcar lovitul meu cu linguriţa de pereţii cănii. Sări de pe canapea direct în faţa calculatorului. Se cocoţă pe scaun ca şi cum şi-ar face cuib doar pentru ea. Ochii îi erau aţintiţi pe ecran iar degetele amorţite pe mouse. După câteva clickuri, potrivi monitorul şi se cuibări pe canapea. M-a chemat lângă ea şi m-am dus.

Comedie romantică...
- Iar dulcegării din-astea? i-am spus zâmbind. Vroiam s-o sâcâi dar nu reuşeam. Era mult prea concentrată. Feţele naive ale personajelor din film mă plictiseau complet. Aceeaşi intrigă, acelaşi subiect, happy ending previzibil. Patetic. Enervant.

Trecuse deja o jumătate de oră când m-am hotărât să-mi iau o carte să citesc. Păcat că nu îmi luasem nimic interesant de la bibliotecă. Începusem să mă uit pe pereţi. Hmmm...nu observasem pata aia de pe tavan, de lângă bec. M-am uitat mai atent, semăna cu o broască. Una râioasă. Dar nu era verde, era galbuie. O întreb amuzat şi cu intenţia să o deranjez:

-Auzi, tu ai broaşte pe tavan? Ea s-a uitat la mine de parcă nu înţelegea ce spun, mirată.
-Eşti nebun? Începuse şi ea să râdă în hohote. Ai şi început să vezi broaşte pe pereţi?
-Uite, mă, acolo, nu vezi? Şi am întins degetul către broască. Ea mi-a dat o palmă peste deget şi a închis monitorul.
-Trilulilu! Viseeeezi!

Am început să sărim pe canapea şi pe fotolii. Râdeam din ce în ce mai tare.
Mă simţeam bine cu ea. Şi ea cu mine. Şi amândoi aveam broaşte în cap.

-Pune ceva pe tine şi hai să mergem, i-am zis.
S-a uitat lung la mine , nu foarte mirată.
-Unde, mă?

Am plecat amândoi fără să-i dau vreun răspuns.

PS: Scuze că am lipsit atâta de pe zbor pe sosea. Promit că-mi reiau activitatea :)

Eşti....la leapşa!

2008-01-05T09:23:00.000-08:00

Ca să mă mai trezesc şi eu un pic din starea de amorţeală care a stopat cu totul activitatea mea pe zbor pe sosea, Răzvan mi-a aruncat o leapşă (îi mulţumsc pe această cale)... una destul de interesantă. Şi anume:

"Ia cartea care este cea mai aproape de tine. Deschide-o la pagina 123. Găseşte a 5-a propoziţie. Postează pe blog textul următoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni. Nu îndrăzni să scotoceşti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau "intelectuală". Dă mai leapşa departe la alţi 6 prieteni. "

Buun. Mă uit în jur, mai precis pe birou, şi, printre lucrurile aruncate de-a valma scotocesc şi găsesc :

-Tess! strigă d'Urberville. Dar nu primi niciun răspuns. Întunericul era acum atât de des, încât nu putea sa vadă decât pata ceva mai luminoasă de la picioarele lui; era rochia de mătase a lui Tess, pe care o lăsase să se odihnească pe frunzele moarte. Restul se pierdu într-o beznă de nepătruns.

Fragmentul face parte din primul volum al romanului Tess d'Urberville de Thomas Hardy.

Dau leapşa mai departe la Alexandra, avrakedava, Tomata cu scufiţă, Kolonelul şi atât. :P

Peripeţii de toamnă...pardon, de iarnă.

2007-12-11T07:29:00.000-08:00

Dacă m-ai fi aruncat de undeva din alte spaţii temporale exact acum, în momentul ăsta în Bucureşti nu aş fi ghicit din prima în ce anotimp mă aflu. Aş fi zis că-i o toamnă supărată sau ... nu ştiu... un Bucureşti fad.

Nici nu ies bine pe uşă afară că mă şi pocneşte o stare din-aia de-ţi vine să te iei de păr şi să te salţi în sus. Simt un gol imens în stomac. Trag aer în piept şi pornesc. Eeee...acum e-acum! Băltoace peste tot, noroaie pe stradă şi pe mine. Ia-o pe unde apuci ... dacă apuci. Fă la stânga! Stai că-i apă. Opreşte-te, aruncă o privire şi ia-ţi avânt. 1,2,3 şi! Diiirect în ditamai băltoaca! Eh...se mai întâmplă! De-aia zic: ia-ţi o pereche de cizme din-alea de cauciuc şi o pelerină care să-ţi acopere genunchii. În felul ăsta nu o să te mai murdăreşti.

Dar cu golul din stomac cum rămâne? mi-am zis. Aici e mai complicat. Soluţia ar fi să stai în casă între draperiile colorate şi mirosul de ceai proaspăt. Fugi de-aici, imposibil! Omu' mai are şi el treburile lui. Da, da ...ştiu! Ne mai gândim.

Până atunci de continuăm drumul împroşcaţi cu noroi şi cu ploaie în păr.

La mai mult soare şi zăpadă ... dacă se poate.

Sursa foto: www.lauragreere.wordpress.com

Aud ceva pe horn...

2007-12-05T23:31:00.000-08:00

"A venit vremea..." îmi spuneam. "A venit vremea Sărbătorilor!". De-acuma toate încep să se facă roşii cu sclipici şi cu barbă albă creaţă. Unde te vei duce lumini colorate şi sonore îţi vor invada privirea şi auzul. "Hohoho!..." vei auzi la fiecare colţ de magazin. Să te pregăteşti din timp ca să ai ce să-i spui...lista. O ai pregătită? Dacă nu, ai face bine s-o elaborezi într-un timp cât mai scurt căci vremea trece şi acum te trezeşti cu zurgălăi în urechi şi reni pe casă.

Sfântul Nicolae a deschis de azi vremea Sărbătorilor. Poate doar cu o nuieluşă sau doar o ciocolată... Ştie el de ce. I-am cerut noi prea mult, pesemne numai eu m-am rugat şi rugămintea nu pare să fi fost destul de puternică - solitară, cu părere de rău - ca să vină şi la noi din munţii o mână de omăt. Cât pentru un om , nu zic mai mult. Nu a fost de-ajuns ruga mea. Poate Cel Crăciun o va auzi.

S-a deschis vremea colindelor şi a mirosului de portocală şi scorţişoară. Ar trebui să fi făcut repetiţii până acum dar mai este timp. Bem un ou, răsfoim caietul plin de praf şi pornim pe "ulicioare". Nu se ştie anu' ăsta cât vom strânge. Sperăm la mai puţine uşi închise şi la mai multe zâmbete.

Anul ăsta îl vrem diferit.

Nu uita să mai crezi în Moş Crăciun şi reni măcar de dragul Sărbătorilor!

"Crăciunul este pentru toată lumea"... şi pentru bătrâni

2007-11-26T12:56:00.000-08:00

Întrebare: De când n-ai mai făcut o faptă bună? Şi mă refer nu la împrumutat bani prietenilor pentru bere sau la cine ştie ce cuvinte sfătuitoare spuse doar ca să-i poţi scoate ochii dup-aia. Mă refer la lucruri pentru care nu ceri nimic în schimb pe care le oferi unor oameni care au nevoie şi, cu toate astea, nu îţi cer ajutorul. Suntem în postul Crăciunului, ceea ce înseamnă că ar trebui să ne mai gândim un pic şi la sufletul nostru ... şi la cum să îl împăcăm cu Cel de Sus.

Păi, uite că acum ar fi o ocazie potrivită. AziEoZi organizează iarna aceasta, ca a celei din 2005, o campanie de ajutorare a bătrânilor de pe stradă. Acţiunea constă în atragerea cât mai multor voluntari inimoşi care fie pot dona suma de 30 de lei, fie pot participa la distribuirea pachetelor pe data de 24 decembrie ce vor fi pregătite pentru bătrânii nevoiaşi ... sau le pot face pe amândouă.

Gândeşte-te că stau singuri în frig în seara de Ajun şi-şi tremură oasele lângă un foc aproape stins la o gură de metrou. Nu cer mult ... nu vor decât puţină căldură în suflet. Poate un zâmbet.

În cazul în care vreţi să luaţi parte la acţiune intraţi pe site-ul campaniei pentru a lua legătura cu organizatori şi pentru a vă înscrie. De asemenea, pe site găsiţi toate detaliile care vă vor răspunde la întrebări.

Doar azi e o zi. Mâine va fi alta dar s-ar putea să fie prea târziu.

Câţi reni are sania lui Moş Crăciun?

2007-11-22T11:02:00.000-08:00

Mai e aproape o lună până la Crăciun şi încă nu am terminat de numărat renii lui Moş Crăciun. Blitzen, Comet ... Iarna a început oarecum să-şi facă apariţia. Dar, aruncând o privire asupra zilelor ce au trecut, numărând gradele, înmulţind cu suma şi derivând rezultatul realizăm că nu prea ştim în ce anotimp ne aflăm. Să fie toamnă, să fie iarnă ... ? Cred că au avut chef de joacă şi au început să se joace de-a v-aţi ascunselea cu noi, Toamna şi Iarna, că doar de ele era vorba.

Cupid ... ăăă ... Dancer... Oricum, ştiu că va veni pân' la urmă. Nu-mi fac griji. Mă refer la zăpadă. Anul trecut m-am amăgit de câteva ori, crezând că poate-poate se va îndura Doamne Doamne de noi şi ne va da câţiva fulgi, măcar pentru un om de zăpadă. Dasher ... Donder ... hmmm... câţi sunt până acum? Am auzit eu dar ... şşşş ... nu ştiţi de la mine ... că cică vom avea din plin omăt cât să ne facem casă. Acum nu ştiu cât e de adevărat sau de bine dar hai să sperăm totuşi că va fi o iarnă mai frumoasă. Adică mai iarnă decât iarna trecuă, ce Dumnezeu!

Deci vine iarna. Căutăm caietele de colinde, acordăm chitara şi facem repetiţii. Să nu uit să cumpăr ouă că am auzit că fac bine la corzile vocale ... ehhh... la gât, dar pare mai artisitc aşa. Prancer ... Vixen ... pe cine am uitat?

Să mai numărăm o dată: 1,2,3,4,5,6,7,8. Lipseşte unul! Rudolph!!! Cum să uit de dragul de el? În caz că nu ştiaţi, Rudolph şi-a câştigat pe bună dreptate statutul de conducător renilor saniei lui Moş Crăciun. Toţi renii au ajuns să tragă sania moşului în noaptea de Crăciun printr-un concurs. Deci fără nepotisme sau alte cele. Într-un an, peste cerul întunecat se puse o ceaţă atât de deasă încât moşu' nu putea desluşi nimic la o depărtare mai mare de o aruncătură de băţ. Printre renii săi, zări o luminiţă roşie. Era nasul lui Rudolph care împrăştia lumină în jurul lui. De atunci Moş Crăciun l-a pus în faţă pe renul de care mai-nainte toţi râdeau şi făceau glume pe seama nasului lui. Nimic nu-i stătea în cale lui Rudolph. Nici ninsori, nici lapoviţă sau ceaţă. Ceilalţi reni au început să-l privească cu invidie dar cui îi păsa?

Pregătiţi-vă săniile că se face un nou derdeluş!

Şi ... sunt 9 reni, să ţineţi minte!

Umbrele abandonate

2007-11-19T09:34:00.000-08:00

Toamna plouă. Şi plouă mult, nu se joacă. Unora le place puţină apă în şosete, vânt în coaste şi paltoane veşnic ude. Mie nu. Şi unde mai pui că mi-am distrus nu ştiu câte umbrele de zici că a vrut să se răzbune vântul pe mine de cine ştie ce (habar n-am care-i problema lui; că de la un timp e foarte supărat şi începe să mă calce pe nervi).

Merg la şcoală dimineaţa devreme că nici cocoşul nu apucă să-şi cânte bine cucurigu'. Tocmai ce ies din patul moale şi călduros că mă şi taie la faţă vântul imediat ce deschid uşa blocului. Umbrela nici nu mi-o mai deschid că ştiu că vântul de-abia aşteaptă. Doar n-o să-i fac pe plac. Nici el nu îmi face mie. Şi îmi mai bag o dată mâinile adânc în buzunar şi pornesc precum iepurele spre staţia de troleibuz. Ca iepurele, exact. Dau din baltă-n baltă căci, chiar dacă aş fi avut intenţie, tot n-aş nimeri cu aşa mare precizie şi avânt fiecare groapă umplută cu ploaie murdară. Mă resemnez.

O iau pe trotuar călcând apăsat, cu privirea înainte şi cu umbrela închisă pe braţ. Şi fleooooooşc-pleosc din dreapta mea spre mine, mai precis ... pe mine. Maşinile se grăbesc, domne! Ce n-aţi înţeles? Şi , la o adică, nu e vina lor că au pedală de acceleraţie care e apăsată obligatoriu pe timp de ploaie şi pietoni pe trotuar.

La metrou, toţi se scutură precum câinii după baie. Numai că ei, câinii, sunt curaţi la sfârşit. Şi chiar dacă nu eşti prea ud când ai intrat în tren, nu trebuie să te alarmezi. La staţia la care cobori vei constata că hainele tale sunt mai umede decât atunci când te-ai urcat, iar ceilalţi, care erau în situaţia inversă, mai uscaţi pentru că s-au şters pe tine tot drumul.

Eventual, ajung la timp la facultate.... sau nu. Şi atunci trebuie să aştept pauza ca să pot intra în sală.

Seara merg acasă cu privirea în jos, abătută şi de ploaie şi de vânt... cu pletele-n vânt şi nu pot să nu observ umbrelele abandonate pe străzi, în staţiile de autobuz, pe scări la metrou. Pesemne vroiau să ajungă acasă dar n-au reuşit. N-au mai putut. Şi atunci au fost uitate. Mai fericite sunt pelerinele de ploaie dar cine ştie ce vremuri vor mai veni?

Umbrela mea e ruptă dar e acasă.

Snobii vin la teatru

2007-11-12T12:57:00.000-08:00

Din umila mea experienţă de spectator la teatru am realizat că există anumite reguli nescrise ce trebuie cu sfinţenie respectate altfel eşti considerat (poate nu de toată lumea dar, de mine, sigur) un idiot.

Să analizăm semnificaţia cuvântului din punctul acesta de vedere.

Idiot înseamnă să vii la teatru ca simplu pretext de a mai schimba două vorbe cu prietena de 60 de ani pe care vrei s-o iei din faţa telenovelelor şi a emisiunilor lui Mircea Radu şi Andreea Marin.

Idiot înseamnă să râzi pentru orice lucru mărunt puţin amuzant care nu are în niciun caz rolul de a genera umor în rândul publicului. Ignori dramatismul piesei şi eşti captat în mod stupid de organul masculin involuntar evident din cauza costumaţiei mulate pe trupul actorului.

Idiot înseamnă să-ţi sufli nasul zgomotos, să tuşeşti fără niciun fel de sfială, să strănuţi ca mamaie.

Idiot înseamnă să ignori avertismentele cu vedere la oprirea telefoanelor mobile şi, chiar dacă aparatul te anunţă zgomotos şi repetat că nu mai are baterie, tu continui să nu faci nimic.

Idiot înseamnă să continui să vorbeşti când luminile s-au stins, semn că piesa a început.

Idiot e să fii snob şi să vii la teatru doar ca să poţi dormi liniştit într-un scaun confortabil.

-Şi la ce piesă ai fost?

- Nu mai ştiu cum se numeşte ... era una cu actorul ăla ... ah, nu mai ştiu cum îl cheamă. Oricum era vorba despre unu' care moare la sfârşit.

Donează sânge pentru viaţă

2007-11-07T05:53:00.000-08:00

"O picătură pentru viaţă" este campania lunii noiembrie ce se adreseaza tuturor celor care vor şi pot să doneze sânge. Campania vine ca o soluţie a crizei de sânge a Centrului de Transfuzii care primeşte zilnic peste 1000 de cereri de sânge de la spitalele bucureştene. Acestea nu pot fi satisfăcute din cauza lipsei donaţiilor insuficiente de sânge. De aceea iniţiatorii au dorit, prin această acţiune, să apeleze la sensibilitatea cetăţenilor şi să atragă cât mai mulţi donatori, în special din rândul tinerilor pentru a le forma o obişnuinţă în acest sens.

Astfel doritorii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 60 de ani, pot veni în perioada 7-9 noiembrie, apoi pe 12 şi pe 15 noiembrie în holul de onoare al Univerităţii de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti să doneze sânge. De asemenea o pot face şi între 27 şi 30 noiembrie, la Facultatea de Construcţii Civile.

Organizatorii precizează că trusele folosite sunt de unică folosinţă, iar înainte de recoltare toate persoanele sunt consultate de un medic pentru a stabili dacă îndeplinesc condiţiile pentru donare. De asemenea, un medic şi o asistentă vor asista fiecare donator în cazul în care apar complicaţii.

Pentru a dona este necesar buletinul de identitate, să nu fi consumat alcool cu 48 de ore înaintea donării, să ai o greutate corespunzatoare (peste 57 de kg), să nu ai herpes, să nu fi avut TBC, hepatită, malarie, alergii, să nu fii răcit sau sub tratament, să nu te fi vaccinat în ultimele 2 săptămâni, să nu fii la menstruaţie, să nu fi suferit vreo operaţie minoră în ultimele trei luni sau majoră în ultimele 6 luni. Fiecare persoană trebuie să mănânce în dimineaţa recoltării şi să consume cât mai multe lichide.

Fiecare persoană care va dona sânge va beneficia de analize gratuite, bonuri de masă şi reducere la abonamentele pentru transportul în comun.

Astfel, fiecare donator va primi 7 bonuri de masă în valoare totală de aproximativ 52 ron şi va beneficia de următoarele analize gratuite pentru depistarea Hepatita B şi C, HIV (SIDA), VDRL (Sifilis), HTLV (Leucemie), Hemoglobina, grup (A, B, O, AB), Rh (D), anticorpi antieritrocitari. În plus, fiecare donator va primi o adeverinţă pentru reducere de 50% pentru transportul în comun pe 1 lună sau 1 zi liberă.

Sursa: www realitatea.net

Păsările cu GPS

2007-11-06T10:21:00.000-08:00

Câţiva cercetători americani au studiat capacitatea păsărilor de a se orienta mai ales în cazul în care una dintre ele "pierde turma" şi se rătăceşte de stol.

-Heeeey! Where is everybody? Damn it, I did it again!

Se pare că păsările au un sistem de orientare similar GPS-ului. Agenţia AFP relatează că cercetătorii au luat în considerare traiectoria a 30 de vrăbii în elaborarea concluziei păsăreşti.

-Yo, dude, I found the way back! Com'on!

-Yuhuuu! He found the way back!!! Here we go...vvmmmm!

Deşi transportate la 4000 de Km depărtare de traiectoria pe care o parcurgeau de obicei, zburătoarele au reuşit să-şi regăsească traseul. Ce-i drept, vrăbiile mai tinere, care nu au parcurs niciodată ruta migratorie, au ajuns primele, fapt ce i-a determinat pe cercetători să concluzioneze că păsările sunt programate să zboare spre locul unde vor ierna încă de la prima migraţie.

Sursa: www.realitatea.net

Am devenit rea/Capcana de vise

2007-11-04T12:25:00.000-08:00

Poate am fost aşa dintotdeauna sau poate că sentimentul mi-a fost scormonit fără voia mea şi forţat să se afişeze. Eu ce aş fi putut face? Să încerc să spun lucruri cuminţi care nu ar supăra şi care ar încerca pe cât posibil să menajeze dar care ar minţi? Aş fi falsă. Aş fi ipocrită.

E şi ăsta un mod de calmare a sufletului şi poate şi a orgoliului. Nu zic că e bun ....dar strig că e foarte bun! Nu-mi prea pasă de consecinţe când deja totul e terminat. Ar putea fi vorba de nişte urmări ale unui sfârşit. Păi şi dacă după sfârşit nu mai e nimic de ce să-mi pese ce se va întâmpla după?

Câteodată regret că răutatea, deşi e prea dur spus, mă acaparează. Câteodată mă satisface.

E vorba de duritatea cuvintelor... ca să nu se înţeleagă altceva. Şi până la urmă duritatea asta, răutatea reprezintă sinceritate. Îmi pară rău că sinceritatea e prost interpretată ... de cele mai multe ori de oameni care preferă să se ascundă după deget.

Nu intenţionam să intru în magazin dar s-a întâmplat într-un mod spontan. Nici măcar nu vroiam să cumpăr nimic. Dar în momentul în care l-am văzut am zis că va aduce un zâmbet pe buzele care-mi plăceau mie. Era micuţ. Un nume în engleză şi un sens în tradiţia indienilor americani. Fulgi si sunet. Atât era. Semnificaţia era mult mai profundă. Avea şi sens în ceea ce gândeam eu că va folosi. Era un mic semn de grijă. Grijă nejustificată, aparent naivă.

L-am achitat fără prea mult timp de gândire dar l-am păstrat. L-am pus bine în geantă şi acasă nu l-am scos. Am aşteptat momentul oportun ca să-l dăruiesc. Dar acela n-a venit. Şi aşa va rămâne. Un cadou nedăruit.

PS: Îmi pare rău că nu îmi aduc aminte de unde am luat imaginea. Dar cu siguranţă nu îmi aparţine mie.

Distincţii şi asemănări ... şi întrebări

2007-11-01T13:10:00.000-07:00

Ei sunt...noi suntem...

Ei încearcă doar ce pot face ... noi riscăm chiar dacă în final eşuăm în 90% din cazuri.

Ei nu trebuie să înţeleagă de ce Pământul se învârte în jurul Soarelui ... noi ne chinuim să înţelegem teoria relativităţii.

Ei stau degeaba şi le e bine ... noi dacă o facem avem remuşcări.

Ei merg la liceu ... noi mergem la facultate.

Ei râd când pământul se cutremură ... noi plângem.

Ei încearcă să ne facă să trăim după reguli noi, imorale pe care le-au elaborat doar ca să nu li se mai reproşeze ... noi ne chinuim să nu cedăm.

_________________

Inconvenienţa închide cuvintele în mine. De parcă asta ar fi o soluţie! De parcă un nimic ar rezolva problema. Chestia asta determină o îmbulzeală a ideilor şi mai mare şi face ca inconvenienţa să apară şi în cealaltă parte. Şi atunci nu este doar o singură problemă ci două.

Şi asta din ce cauză? Din cauza fricii de cuvinte la momentul potrivit.

- Ce crezi că se va întâmpla?

- Nu ştiu. Depinde ce vrei şi tu.

- Păi eu vreau.

- Şi de ce nu zici nimic?

- Nu ştiu. Tu de ce nu zici nimic?

- Din cauza ta.

- Şi eu tot din cauza ta nu zic.

Gând gânditor involuntar

2007-10-25T01:41:00.000-07:00

Cu ochii aţintiţi de fereastra indigo priveam tâmp. Şi zâmbeam. Degetele erau cam timide. Nu mai dactilografiau cu repeziciunea obişnuită. Nici nu le condamnam. Era de înţeles. Şi ce ar fi fost dacă le obligam să scrie mai încrezătoare? S-ar fi pripit şi ar fi exprimat altceva decât ar fi trebuit.

La început crezusem că îmi voi petrece seara cu o carte plicticoasă în braţe şi cu un pix între degete. Mă întrebam dacă voi primi cuvinte şi mă cam îndoiam, crezând că era un semn de consumare prematură. primul, de altfel. Mă pripisem. Noaptea urma să fie ca celelalte şi totuşi diferită.

Voiam să fiu naivă. Îmi impuneam asta şi îmi plăcea, chiar dacă îmi trecea prin gând un gând gânditor cu îndoieli.

Zâmbetul creştea. Cuvintele îşi schimbau forma doar ca să fie frumos.

Et si tu n'existais pas...

2007-10-18T10:36:00.000-07:00

Te-ai gândit vreodată că în cel mai neobişnuit context poţi să dai de nişte lucruri pe care, în cazul de faţă, să le apreciezi mai bine decât dacă le-ai vedea în contextul lor obişnuit? Sau doar să te uimească asocierea şi să-ţi pară o idee interesantă.

Astăzi am avut parte de un moment de genul acesta. Pe când mă plimbam cu unele treburi în centrul vechi, mai precis pe strada Smârdan, am fost un pic şocată (menţionez că în sensul bun) încât m-am oprit din mers doar ca-mi confirm bănuiala. Printre rufele colorate puse la uscat, ferestrele erau larg deschise pentru ca sunetul să pătrundă în cele mai ascunse colţuri ale străzii. Mirosul de pipi era înţepător iar pe margine puteam observa foarte uşor ambalaje aruncate, coji de cartofi, sticle goale ("...cumpărăm" Hahaha!). Dar nu de asta mă oprisem. Din apartamentele de la etaj din care eram obişnuită să aud manele auzeam de astă dată..... Joe Dassin!!

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais...

Incredibil! Era perfect pentru ce ar fi putut să fie centrul vechi al capitalei. Străduţă interbelică pe ritm romanţios... Şi ceilalţi oameni erau mai mult sau mai puţin entuziasmaţi de moment. Unii au apreciat, alţii au trecut indiferenţi. Pe mine m-a făcut sincer să zâmbesc şi să cred că printre toţi rommii aceia, care trăiesc în centrul vechi şi strică prin stilul lor de viaţă, se află şi unii (poate tot rommi sau nu) care contribuie la imaginea favorabilă a zonei.

Amintesc că iubesc zona veche a oraşului.

PS: poza de pe www.avantaje.ro

Nu urăsc florile

2007-10-11T10:30:00.000-07:00

Întotdeauna când am primit flori nu m-am bucurat. Celor din jurul meu le-am lăsat impresia că nu îmi plac florile şi că le consider un cadou inutil. Nu îi condamn. Şi eu am crezut până la un moment dat că nu sunt persoana care vrea să primească flori în orice zi.

Florăriile din ziua de azi au nişte preţuri nu tocmai convenabile dacă stai să te gândeşti că te bucuri de frumuseţea lor câteva zile ba chiar nici atât. Un alt motiv pentru care am afişat această atitudine faţă de flori este că la cele mai multe florării împachetatul lasă de dorit. Ceolofane grosolane cu diferite imprimeuri kitchoase etc. Sincer, prefer să fac cadou o ciocolată sau altceva care-şi merită banii.

Zilele trecute, în drumul meu, am întâlnit o mămăiţă care vindea bucheţele de flori. Mi-au atras atenţia pentru că mi-am adus aminte că astfel de flori apreciez. Proaspăt culese din grădină sau, mai de grabă, de pe câmp, legate frumos cu o sfoară simplă crae nu atrage atenţia şi nu strică aspectul buchetului. Preţul era exagerat de mic. Pentru naturaleţea cadoului şi frumuseţea modestă a acestuia merita mult mai mult. Se adaugă şi faptul că mămăiţa îndemna cu căldură trecătorii să cumpere bucheţelele de flori " ca să plece şi ea acasă"( era cam târziu). Era o sursă de venit şi nici măcar nu se îmbogăţea prin aceasta. Adică nu ăsta era scopul în comparaţie cu restul comercianţilor de flori.

Este de observat faptul că celelalte flori în special de la florării se bucură de o popularitate nemeritată. Nu ştim noi dar presupunem că nu tocmai Doamne Doamne le-a lăsat aşa frumoase. Au mai lucar şi alţii la asta prin diferite modalităţi. De aceea eu le consider articiale chiar dacă este o atribuire nu tocmai potrivită unor flori.

Şi, bineînţeles că nu am putut să trec indiferentă aşa că am cumpărat un bucheţel de flori.

Lumea se uita la mine sau cel puţin aşa mi s-a părut. Era amuzant. Pesemne că ei credeau că l-am primit de la vreun băiat poate.

Când m-am apropiat de casă se făcuse deja noapte. Şi dau peste altă bunicuţă care vindea flori. Mov şi galbene. Am luat din amândouă câte unu. Mă simţeam extraordinar cu buchetul mare în mână.

Am ajuns acasă şi le-am pus în apă.

Birthday party

2007-10-02T12:34:00.000-07:00

Ziua în care primim cadouri, mai multe zâmbete sincere ori chinuite, încurajări, urări mai mult sau mai puţin banale etc. este ziua de naştere sau, mai rău, ziua de nume. Suntem în centrul atenţiei (sau doar aparent), suntem privilegiaţi, nu stăm la coadă, avem parte de cireaşa de pe tort. Nu contează dacă am făcut ceva să merităm asta. Cu toate acestea noi primim. Unii primesc mai mult, alţii mai puţin, în funcţie de cât sunt de apreciaţi. Cadoul însă nu constă în valoarea lui ci în timpul care a fost acordat elaborării.

Dar de ce să primim? De ce să avem parte de lucrurile astea şi numai o dată pe an? Cică e ziua ta. De-aia. Ete fleoşc! Nu e relevant.

În schimbul cadourilor aş prefera să primesc mulţumiri pentru ceea ce sunt pentru fiecare. Câteva cuvinte scrise pe o foaie. Ceva sincer fără inimioare sau pagini parfumate. O simplă coală albă de hârtie. Şi dacă e prea mult accept şi un zâmbet sincer.

Nu vreau o zi de naştere forţată. Nu vreau nimic. O să împlinesc 20 de ani ca toată lumea şi nu e un motiv suficient să fiu tratată diferit.

La mulţi ani!

Lucrul mic

2007-10-01T13:28:00.000-07:00

Mda. Wow! Ce mesaje fără fond! E ca şi cum te-ai juca fără să câştigi, fără să existe vreo consecinţă satisfăcătoare. De ce?Pentru că (scuze de cacofonie) cuvintele pot însemna multe şi nimic în acelaşi timp. Când le spui par să aibe un conţinut, apoi îţi dai seama că nu există şi uiţi că simţeai ceva de fapt.

Ceva oameni erau. Poate mai puţin decât mă aşteptam şi mai puţini decât au anunţat. Nu mai conta. Atâţia erau. Trăiam clipa. A durat câteva ore apoi s-a dus. Asta poate că entuziasmul care era singurul care mă făcea să întreţin atmosfera a dispărut. Obosisem. Nu mai aveam forţă pentru niciun zâmbet chinuit.

Primeam zâmbete de încurajare; şi ele forţate deopotrivă. Îmi părea rău că eram egoistă şi că nu mă gândeam decât la ceea ce simţeam eu şi nu şi la ceilalţi care poate ar fi dorit să fie în altă parte. Nu-i condamn. Problema era că mi-o făceam cu mâna mea. Ar fi fost foarte simplu să privesc în faţă, spre cei care-mi oferă zâmbete, fie ele şi chinuite. Ar fi fost foarte simplu să nu mai privesc spre uşă şi printre oameni.

Picioarele le ghemuise sub ea, mâinile împrejur, capul aplecat. Nu era uşor să plângă dar lacrimile veneau de la sine, necontrolat, neaşteptat. De parcă nu ştia cu o săptămână înainte că nu va fi rost de aşteptare, nici de oftat, nici de visat. Era ultimul lucru pe care, de altfel, o mai făcea să suspine. Fără nicun rost.

Un lucru prea mic trece neobservat şi, neajutat, devine şi mai mic...până ajunge invizibil, imperceptabil, total neimportant. Lucrurile mici nu sunt apreciate şi de aceea dispar. Un lucru mic are mai multă esenţă pe care o ţine înăuntrul lui, nu numai pentru el. Tocmai, se păstrează.

Lucrurile mici îşi doresc lucruri mari pe care ei cred că nu le pot atinge şi tocmai din cauza asta nu o pot face. Au nevoie de cineva cărora să le spună că sunt mari şi că pot face...lucruri.

poza: www.paulian.ro

A venit, a venit toamna

2007-09-27T13:16:00.000-07:00

Azi mi-a venit miros de toamnă. Eram în staţia de troleibuz şi pur si simplu am mirosit a ... nu ştiu să spun exact ce. Ideea e că era un miros specific de ... toamnă. Bine, că eu acum sunt binecuvântată de o răceală simpatică care nu mai conteneşte, deci am nasul mai tot timpul înfundat. Şi astfel e posibil ca nasul meu să aibe un fel de halucinaţii. Mi se mai întâmplă vara să simt mirosul mării deşi eu mă aflu în Bucureşti. Un pic ciudat, nu?

3 împărţit la 2...hmmm

2007-09-25T14:12:00.000-07:00

Vezi tu, pe măsură ce trece timpul începi încet-încet să te descoperi tot mai mult. Nu te-ai schimbat, nu te speria. Aşa ai fost dintotdeauna, ipocrit înainte, când spuneai că nu vei ajunge să faci lucrurile pe care le faci acum. Atunci erai dezgustat, acum te-ai resemnat şi nu-ţi pare nicio clipă rău. Copil modest cu bun simţ, nu îi priveai pe ceilalţi de sus şi nu încercai să te remarci cu tot putinţă în faţa celorlalţi, de cele mai multe ori cu exagerări care miroseau a minciună.

Ai uitat să spui mulţumesc şi să oferi locul tău celui care ţi-a dovedit mai mult sau ai puţin că-ţi este aproape. Ai uitat că există şi persoana a doua şi numai persoana întâi. Şi ştii ceva, am cam obosit să-ţi tot ofer locul meu şi vorbim întotdeauna despre supărările tale.

Împrejurările ne demască, ele demonstrează răul sau binele din noi. Sper că mai mult binele decât răul însă ştiu că în adâncul minţii e invers. Recunosc.

Vai, ce fericit eşti că primeşti! Încă o dată şi încă o dată şi încă o dată! "Mulţumesc?" Niciodată, niciodată, niciodată. Mai uită-te şi în jur, dragule...mai sunt oameni pe lângă tine. Nu ştiu dacă ai observat asta. Poate au nevoie de tine. Ia întreabă-i. Sau mai bine trebuia să te fi gândit până acum la asta. Ai fost ocupat, nu? Ştiu.

Uite, ai trei bomboane. Mie mi-e foame şi ţie ţi-e foame. Cum le împarţi?

Noapte gri

2007-09-23T02:15:00.000-07:00

Noapte albă în Bucureşti. Pentru mine a fost mai degrabă una gri. Asta pentru că în jumătatea neagră am fost ocupată cu distratul insomniacilor de pe străzile Bucureştiului, mai exact de pe Calea Victoriei, pentru că am fost voluntar la evenimentul Stagiunea, apoi, în cealaltă jumătate albă, am vizitat Arcul de Triumf şi am dat o tură până în Piaţa Constiutuţiei unde spectacolul se terminase deja, din păcate. Nu am putut să văd decât o adunătură de raperi, breakeri sau ce or fi fost şi mai mulţi pereţi pictaţi în graffuri; foarte multe gunoaie şi muzică break. Aaa! Totuşi am fost impresionată de proiecţiile pe Casa Poporului. Prima senzaţie a fost că pereţii exteriori erau pictaţi nu coloraţi cu lumină. Silly me!

Şi cum vă spuneam că am fost voluntar la Stagiunea. A fost un eveniment desfăşurat în faţa hotelului Novotel de pe Calea Victoriei ce promova deschiderea stagiunii teatrelor din Bucureşti. 18 ecrane au fost amplasate în faţa hotelului la care trecătorii puteau viziona filmuleţe cu secvenţe din piesele ce se vor juca stagiunea aceasta. Datoria noastră a fost de a defila în costume şi de a îndemna lumea să vină la teatru şi să privească monitoarele. A fost o experienţă extraordinară, mai ales că oamenii erau încântaţi de prezenţa noastra, ba chiar ne făceau poze şi ne plângeau de milă din pricina frigului de afară. Pe bună dreptate că am răcit. Dar asta e! A meritat.

Ţin să vă spun că am fost plăcută mai ales de tinere domnişoare de grădiniţă poate care încă mai credeau în prinţese. Alţii mă strigau Zâna Măseluţă şi Cenuşăreasa sau doar îmi făceau cu mâna din maşină.
Cenusareasa...in bocanci.

Zeita greceasca...

Un copacel.

Aş vrea să le mulţumesc prsoanelor care mi-au zâmbit şi m-au ascultat. A fost un lucru important pentru mine .

Urmează staţia Unirii cu peronul pe partea stângă

2007-09-19T00:04:00.000-07:00

De multe ori mi se întâmplă să cobor scările de la metrou alergând, pentru ca trenul tocmai ajunge în staţie. Am alergat şi de data asta dar operaţiunea a fost mai dificilă pentru că celălalt metrou venise şi el în acelaşi moment; şi, odată cu el, o puzderie de oameni grăbiţi care se năpusteau spre scări, implicit spre mine. M-am luptat din greu cu masa de oameni care nu înţelegea că eu trebuie să prind metroul. În fine, când am văzut că par o cantitate neglijabilă în faţa oamenilor am început să dau din coate până am reuşit să cobor toate scările. Mâini întinse, umeri duri, priviri ameninţătoare versus priviri indiferente, două sensuri care se luptau, una mai puternică ca cealaltă. În sfârşit, momentul glorios: învingerea masei indiferente. Am răsuflat uşurată...sau nu. Uşile tocmai mi se închiseseră în nas. Noroc că nu eram în întârziere.

M-am dus în capătul metroului şi m-am aşezat pe un scaun. Nu eram contrariată de ceea ce se întâmplase, oricum eram obişnuită. Şi, când eşti obişnuit, eşti mai tolerant sau pur şi simplu nu te mai superi de acelaşi lucru iar şi iar şi iar. Ar deveni chiar plictisitor să ai mereu aceeaşi supărare.

După vreo 5 minute de aşteptare, metroul venise în staţie. Era cam plin. Nu mai erau locuri libere aşa că a trebuit să stau în picioare spânzurată de o bară pentru că se pare că domnii de la Metrorex luaseră "mâinile-curente". Nu era chiar comod căci nu aveam stabilitate. Încercam din răsputeri să nu calc sau să împing pe nimeni. Mereu am avut probleme cu inerţia. Nu m-a plăcut niciodată. Să spun drept, nici eu pe ea.

Aveam vreo opt staţii de mers şi mă plictiseam. De obicei, drumul ăsta îl făceam cu o prietenă, foarte rar singură. Mi-am scos o revistă şi am început să citesc un editorial. În dreapta mea, cineva citea. Citea editorialul pe care îl citeam şi eu...în revista Mea. Nu m-a deranjat. E o regulă ca în metrou sau în alt mijloc de transport cineva să citească din aceeaşi sursă ca a ta. Chiar m-am apropiat foarte puţin ca să poată vedea mai bine.

Metroul se opri brusc. Pesemne unul din pasageri apăsase cu sau fără voia lui semnalul de alarmă. Din cauza, din nou, a inerţiei, m-am dezechilibrat şi l-am călcat pe acel cineva care citea din revista mea. L-am privit cerându-mi scuze iar el mi-a zâmbit. Apoi mi-a spus că nu face nimic, închizând puţin ochii. Am contiunat să citesc. Revista o ţineam într-o mână iar cu cealaltă încercam să-mi ţin echilibrul căci nu ajungeam la bara de sus. Cineva m-a luat de mână. Adică de mână, nu de braţ. Nu se uita la mine; eu da, dar nu am putut să-i zic nimic, nici măcar mulţumesc. Am mers aşa două staţii după care el a vrut să coboare. Nu mi-a dat drumul la mână. Eu l-am urmat. Am coborât, uşile metrolui închizându-se în urma mea.

Later edit:

Am văzut că se cere o continuare aşa că dacă vrea cineva să încerce să scrie una eu sunt dispusă să o public. Dintr-un motiv sau altul eu nu vreau să o fac. Aşa că...go for it.

PS: Nu este vorba de mine acolo, e doar un narator. Nu amestecaţi lucrurile.

Liceu, cimintir al întâmplărilor mele

2007-09-17T12:56:00.000-07:00

"Liceu, cimintir al tinereţii mele...", zicea Bacovia. Eu zic " Liceu, cimintir al întâmplărilor mele".

Prima oară când am aflat că am fost repartizată acolo nu am fost încântată. Apoi, când mi-am văzut colegii am avut acelaşi sentiment. Pe parcurs lucrurile s-au schimbat. Au început să se închege prietenii şi oarecum unitate între colegi. Era ok.

Cu cât creşteam cu atât viaţa de elev devenea mai palpitantă. De când puseseră oamenii ăia drăguţi bomba în faţa liceului,ne-au închis poarta iar accesul devenea limitat. Am fost mult timp terorizaţi de faptul că eram legitimaţi la poartă de fiecare dată când intram în liceu. Apoi nu au vrut să ne mai lase să plecăm când ne venea nouă cheful. Nu mai puteam chiuli. Eram de-a dreptul sechestraţi. Disperaţi am căutat fără neştire o scăpare şi beculeţul s-a aprins. Săream gardul . Era să-mi rup odată picioarele sărindu-l , eu fiind o persoană nu tocmai atletică. În fine, lucrurile au devenit interesante când am început să ne împrietenim cu paznicii şi se făceau că plouă când stăteam la pândă să nu ne vadă când fugim pe poartă sau când sărim gardul. Era amuzant.

Şi dacă tot eram noi liceul terorizat de bombe au zis unii mai glumeţi, de regulă elevi ai liceului care vroiau pesemne să scape de ore, că ar fi fain să mai dea un telefon anonim prin care să anunţe că avem o bombă în şcoală. Am ieşit de vreo 3 ori în curtea şcolii aşteptând ca poliţiştii să-şi dea seama că n-a fost decât o glumă proastă. Ce ne mai bucuram că scăpam de ore.

Îmi aduc aminte că în clasa a noua era o gaură în gard şi puteam ieşi pe acolo spre Sala Floreasca. Chiuleam de regulă vinerea când aveam latină (bleah!) şi dirigenţie şi mergeam la meciuri de baschet. Foarte frumos mai era!

Şi îmi amintesc de profu de desen dintr-a 11-a care era senil şi cu care ne certam foarte des; şi pe doamna Ticu de biologie care ura bărbaţii (ce milă îmi era de săracii băieţi de la noi). Doamna Şuşu (asta-i poreclă) de muzică avea nişte apucături de profesoară frustrată. Cică ne-a dat odată o lucrare pe numere. Numarul 1 cei de pe rândul de la perete şi jumătatea din partea spre perete a rândului de la mijloc iar numărul 2 restul, adică rândul de la geam plus jumătatea cealaltă de pe rândul de la mijloc. Deci asta era strategia ei ca noi să nu copiem. Foarte interesant. Mda.

Astăzi am fost pe la liceu şi mi-am văzut o parte din profesori. În fiecare început de an merg. Poate şi de Crăciun sau de Paşte. Diriga e o scumpă. Ne-a dat nişte felicitări drept recompensă că ne-am dus să o vedem. Foarte drăguţ. Mă apucase nostalgia. Acum mi-a trecut dar o să revină la anul.

Ding-ding! Pauzăăă!

2007-09-14T08:35:00.000-07:00

Începutul lunii septembrie îmi place cel mai mult dintre toate lunile toamnei. E atunci când vremea se răceşte brusc şi te împinge să stai în casă învelit într-o pătură călduroasă, să te uiţi la un film bun sau să citeşti o carte. Şi mai îmi place zgomotul ploii care cade pe pervazul de la geam. Iar când nu e frig pot chiar să ies la prânz în parc fără să mă feresc de soare şi de căldura lui excesivă. Gata! S-au dus zilele caniculare.

Îmi plăcea şi înainte începutul lui septembrie. Era ultima sută de metri în care mai puteai să-ţi cumperi caiete şi pixuri, acuarele, bloc de desen, coperţi, cerneală şi... Îmi aduc aminte că eram foarte încântată să-mi aleg rechizitele. Nu erau de fiecare dată cele pe care mi le doream mă bucuram că am ceva nou. Primele zile de şcoală însemnau o adevărată expoziţie.

- Ia uite ce ghiozdan mi-am luat!, învârtindu-se cu el în braţe.

- Pantofii mei au tooooc! Toate fetiţele se uitau la ea cu oarecare invidie dar ştiau că la următoarea sesiune de cumpărături vor şti exact ce să ceară mamelor.

Eh...băieţii erau cu ale lor. Maşinuţe, penare superdotate. Erau mai mult entuziasmaţi să-şi povestească întâmplările din vacanţă. Cu mişcări acrobatice explicau într-un mod exagerat, evident, cum au înotat în mare şi cum au prins broaşte din baltă numai cu o singură mână.

Şi doamna învăţătoare... Se făcea coadă la catedră în prima zi. La fel şi de 1 şi 8 Martie, la Crăciun şi la restul sărbătorilor oficiale şi neoficiale de peste an. Trebuia să ai abilităţi extraordinare în ale băgatului în faţă. Bine, asta în cazul în acre aveai un buchet demn de a concura cu celelalte. Dacă nu, aşteptai ultimul până se mai pierdea din curiozitatea cine a adus buchetul cel mai mare.

Pentru mine toamna e un început. Nu e în ianuraie ci pe 15 septembrie. Mirosul cărţilor noi, emoţiile la intrarea în clasă, primul clopoţel. Toate astea desemnau începutul.

-Bună dimineaţa, copii!

-Bu-nă-di-mi-nea-ţaaaaa!

(Nu-mi mai cântaţi măi, copii! Asta ne zicea profesorul de matematică din clasele mai mari, un nene mai în vârstă, cu un calm deschis pe faţă dar cu reacţii neaşteptate)

Lucruri bune şi rele de fiecare zi 3

2007-09-13T04:02:00.000-07:00

Lucruri bune:

- Eşarfa mea preferată

- Pixul nou de la Iuli care îl va înlocui pe cel vechi preferat împărtăşit şi uitat în sala de examen săptămâna trecută

- Filmul Jeux d'enfants re-revăzut

- Calea Victoriei seara

- budinca cu brânză pe care o să mi-o facă mama dacă o mai rog puţin

- telefonul meu mobil (nu e cine ştie ce dar pot vorbi la el şi pot primi mesaje sau le pot citi pe cele vechi)

- ciocolată neagră cu cremă de mentă

- îngheţată de ciocolată şi de mentă savurată cu un ceai fierbinte (preferabil, de mentă)

- mirosul de la Cărtureşti

- Rudolf

- găluştele cu prune pe care le+am mâncat acum o săptămână sau două de pe strada Smârdan. Acum nu mai au...

Lucruri rele:

Nu vreau să mă gândesc la ele acum dar sunt destule

"Strada unde am pupat-o pe Mimi"

2007-09-12T02:29:00.000-07:00

Zilele trecute m-am plimbat prin centrul vechi al Bucureştiului şi am zâmbit. Destul de rar mi se întâmplă să fac asta în zona în care în ultimele luni a fost şi încă mai este o mare groapă plină de apă murdară şi gunoaie acompaniată de muzica pe măsură a locatarilor din zonă, pe care-i urăsc din tot sufletul. Îi urăsc nu pentru că sunt de etnie rromă ci pentru că sunt mizerabili şi contaminează prin acest lucru tot centrul istoric.

Şi, cum spuneam, am zâmbit. Pe toate străduţele, în afară de plăcuţele obişnuite cu numele străzii, sunt montate altele cu diferite mesaje: "Strada pe care am pupat-o pe Mimi", "Strada mea", "Strada pe care stă bunica", "Strada pe care am buşit maşina lui tata" etc. Mi se pare o idee genială. Generează sentimentul de apartenenţă faţă de Bucureşti şi poate şi de nostalgie.

Campania aparţine celor de la Apa Nova şi se numeşte "De ce iubim Bucureştiul?". Chiar aşa! De ce-l iubim? Îl iubim pentru ... Hmmm. Am ezitat un pic dar duoă aceea mi-am zis: pentru centrul vechi care ar putea să arate mai bine cu cafenelele, barurile şi istoria lui, pentru Teatrul Naţional Bucureşti şi restul teatrelor din capitală, pentru fântâna de la Universitate, pentru zona şahiştilor din parcul Cişmigiu, pentru scările de sus de la metrou la Universitate unde îmi dau întâlnire, pentru Muzeul Ţăranului Român, pentru terasa La Motoare etc etc. De ce nu-l iubim? Eh, păi aici s-ar lungi lista la nesfârşit dar să privim partea plină a paharului.

Deci mie mi-a plăcut ideea foarte mult (plus că-mi aducea aminte de scrierile lui Florin Iaru din 24 Fun ) dar se pare că nu toată lumea a fost de acord. Onţanu susţine că, vezi domne, îi încurcă pe Bucureşteni şi nu-şi mai dau seama săracii unde se află. De parcă nu scrie pe plăcuţa care era înainte cu numele străzii. Şi acum, să fim serioşi, dacă eşti bucureştean cunoşti centrul vechi şi nu te ghidezi după plăcuţe. Unii jurnalişti ("nu spui cine") afirmă că "Unii dintre ei (cetăţeni ai dragului oraş) s-au trezit peste noapte că „locuiesc“ pe alte străzi, în timp ce alţii întrebau, ieri, în stânga şi-n dreapa, pe ce alee sau bulevard se află. Mai mult, nu mai ştiau nici în sector se găsesc." Poftim?? Cum Dumnezeu să fii pe la Universitate să o iei frumuşel spre Lipscani şi brusc te trezeşti că nu mai ştii, domne, în ce sector te afli? Da' ce, s-a schimbat şi decorul? S-a lăsat ceaţa şi nu te poţi ghida decât cu ajutorul plăcuţelor?

Revenind la Onţanu, acesta a cerut reprezentanţilor de la Apa Nova să înlăture plăcuţele haioase altfel vor risca o amendă între 1.000 şi 100.000 RON. Ştirea pe care am văzut-o a fost scrisă pe 6 septembrie, deci săptămâna trecută, iar eu am fost alaltăieri şi ieri în centrul vechi şi plăcuţele încă mai erau. Ha ha! Ce mă bucur! Sper să nu le ia niciodată! Go go Apa Nova!

Jos pălăria!

Later edit:

Câteva poze de la conferinţa de presă a campaniei ce a avut loc într-un tramvai.

Pozele din later edit aparţin celor de la GMP.

Daţi click pe poză pentru mărire şi descifrarea mesajului;)

Anagrameeeee

2007-09-09T05:53:00.000-07:00

Hai să facem o anagramă!

Cuvântul se află în această grămadă de litere:

N I M R I T A

Aşteptăm soluţii.

Friday i'm in love...

2007-09-07T01:50:00.000-07:00

E vineri, e vineri! Toată lumea e fericită pentru că .......e vineri!

- Păi şi?

- "Păi şi?!" Păi nimic. Pur şi simplu e ultima zi de lucru din săptămână.

- Ahaaaaaa! Ăăăăă...păi da' noi oricum nu lucrăm. De ce ne bucurăm?

Eh...doar aşa. Văd statusurile celor din lista mea de Messenger diferite mesaje cu referire la ziua de vineri: "E cam ... vineri! Aoleu! E vineri!", "Is it a bird? Is it plane? NO!! It is Friday!!","Atât de VINERI e azi!!" . Eu am "Friday i'm in love" după celebra melodie a celor de la The Cure, care mă binedispune de fiecare dată.

Se pare că această zi a devenit destul de importantă pentru majoritatea oamenilor, o zi cu prilej de bucurie. Cine mai stă vinerea cu gândul la muncă? Dormitul până târziu, butonatul telecomenzii în neştire, grătărele la iarbă verde(mai face cineva chestia asta?;)) ), ieşiri sâmbătă seara care se prelungesc poate până duminică dimineaţa etc.

Astăzi e vineri. M-am trezit oarecum binedispusă poate din cauza cerului senin şi soarelui care în ultimele zile şi-a cam bătut joc de mine. Am mâncat vreo două clătite care mă aşteptau pe birou rămase de aseară apoi am dat drumul la muzică. Am văzut statusurile oamenilor şi mi-am pus o anumită melodie menţionată mai sus. Păi cum să nu-mi vină cheful să învăţ?? Mda.
O zi frumoasă vă doresc...

Descărcare

2007-09-03T11:57:00.000-07:00

Mi-am dat seama că m-am depărtat de ceea ce scriam eu înainte. De ce am făcut-o? Poate e de vină tendinţa asta de a încerca să fiu pe placul tuturor sau anumitor persoane. Să scriu pentru ei şi nu pentru mine. Şi acum văd că nu mai sunt eu. Primele mele posturi apoi cele ce le-au urmat mă satisfăceau de-a dreptul în sensul că nu mă interesa cine le citea şi ce părere avea despre ele. Pur şi simplu mă descărcam şi totodată mă hrăneam cu fantezie. Da, fantezie. Mă simţeam foarte bine atunci. Scriam povestioare. Acum le mai recitesc din când în când şi-mi aduc aminte ce simţeam la momentul respectiv şi e frumos.

Iarăşi m-a năpădit starea aia ciudată. Nu ştiu dacă ţi-am mai povestit de ea. Mai devreme eram ok. Îmi făcusem un ceai pe care tocmai îl cumpărasem de la un magazinaş simpatic de pe Smârdan, mama îmi adusese ciocolată, se întunecase afară. Mai lipsea să-mi pun muzică. Mă gândeam la nişte muzică franţuzească. Apoi am deschis calculatorul şi am pierdut vremea un pic. Atmosfera se pierduse. Nu ştiu de ce. Au început să-mi vină în cap toate chestiile care m-au deranjat în ultimele zile. Doamne, ce multe sunt! Şi problema e că sunt legate de persoane importante din viaţa mea. M-a trecut un fior. Mă gândisem la ceva urât. Apoi mi-am mutat gândurile către tata. Vreau să zic că mi-e dor de el. Da. Ai auzit bine. Mi-e dor. Şi de-abia aştept să termin cu problemele pe care le am de rezolvat şi mă duc la el. O să fie frumoasă relaţia noastră. O să vezi! E amuzant că acum îmi dau seama de unde provin anumite gesturi ale mele sau anumite trăsături pe care eu credeam că le moştenesc de la mama. De exemplu eu am mania de a mă scutura de apă înainte de a mă şterge cu prosopul. Bine, nu e chiar o manie dar ştiu că pe mama o enervează. Când am fost la tata am văzut că şi el face aşa. De fapt mai rău ca mine. Asta mi s-a părut foarte amuzant. Sau îl priveam pe el râzând şi îmi vedeam ca în oglindă zâmbetul. Apoi ochii, gura, totul. Fantastic. E fantastic sentimentul ăsta: de a-ţi iubi tatăl.

E un lucru care a început să mă calce pe nervi în ultima perioadă. Pentru faptul că sunt eu delăsătoare şi renunţ la anumite chestii doar ca să fie bine sunt luat drept fraieră. Sau fac anumite lucruri şi , nu zic să mi se închine la picioare şi să-mi mulţumească, dar se poate puţină recunoştinţă în sensul de a nu mă lua de sus cu nu ştiu ce prostii. Aaaaa! Şi m-am săturat de mândrie, laudă şi orice sinonim cu aceste cuvinte! Şi în faţa cui afişezi asta? În faţa mea? Think about it. N-am nevoie să fiu impresionată de nimeni. Tot ce cer e puţin respect. Nu am nevoie de mai mult.

Jethro Tull....la Sibiu

2007-09-01T11:14:00.000-07:00

Ei.....şi iar am fost la Sibiu. Doar v-am anunţat că mă mai duc. Păi a fost concert Jethro Tull că altfel mergeam în Sighişoara, cum îmi propusesem cu ceva săptămâni înainte. Adevărul este că a meritat de o sută de ori. M-am distrat mai mult de o grămadă şi asta datorită prietenilor cu care eram şi datorită împrejurimilor. Deh, Sibiul este un oraş în care e musai să te întorci.

Am vrut să mergem cu cortul şi aşa a fost numai că noi nu ştiam că un anume camping de care ştiam eu s-a desfiinşat în urmă cu 2 ani. Şi căteva ore am stat să dăm telefoane peste telefoane ca în final să mergem la un camping la vreo 10 km de Sibiu, în Cisnădioara. E un camping tare fain, înconjurat de un peisaj incredibil şi de mulţi saşi. Se numeşte Ananas. Ciudat că nu ne primea nimeni cu ananas la intrare. Ca să vezi! Restul persoanelor care campau acolo erau majoritatea nemţi. Guten morgen, gutem morgen în fiecare dimineaţă la toaletă.

Eh, şi ca să ajungem acolo a fost un pic cam incomod în sensul că trebuia fie să facem autostopul fie să ghicim când ar avea de gând rata să treacă pe acolo. Am pledat pentru autostop. Ne-a mers destul de bine, menţionând că de vreo două ori ne-a luat un domn care transporta materiale de construcţii cu o dubă fără geamuri în spate, evident. Şi ghici unde am stat noi. Exact, în beznă. A fost pretty funny dar şi scary. Putea oricând să ne cadă ceva în cap.

Dap. Sibiul era tot cum îl ştiţi. Sau dacă nu îl ştiţi ar fi cazul să daţi o fugă până acolo. Frumos şi plin de evenimente. Unul foarte important pentru care ne aflam noi acolo: concert incredibil Jethro Tull. Ne-am aşezat cu două ore înainte de concert numai ca să ocupăm loc în faţă. Şi am reuşit. Am stat chiar primii, la bară. Aproximativ. Una dintre noi a pierdut locul în faţă pentru că a plecat şi nu a mai putut reveni. Anumiţi oameni nu au mai lăsat-o să treacă. Idioţi. De ce nu se ştie. Poate pentru că eraz frustraţi că noi ne aflam în faţă încă de la început şi ei nu. Si poate pentru că eram mai tinerei. Nu am nimic cu cei de vârste mai înaintate dar totuşi nu înţeleg de unde atâta ură. Şi mai era şi cu intrare liberă la concert. Poate ar fi fost mai bine să ne marcăm teritoriul cu cretă.

Trecând peste aceste amănunte pot spune că a fost foarte frumos concertul. Au prestat remarcabil. Am şi pus ochii pe chitarist. Păcat că se uita la o tipă mai din dreapta:)) Din toată trupa pe care o ştiaţi (sau nu) de la începuturi numai vocalistul, Ian Anderson, a fost prezent. Restul erau fie membri noi şi relativ noi, fie înlocuiau temporar alţi membri, vezi chitaristul care cânta în locul lui Martin Barre. După vreo două-trei melodii a început să plouă. Ce-i drept, pe mine m-a cam speriat că mai eram şi captivă printre oameni entuziasmaţi ca să zic aşa. Noroc că s-a oprit. A fost doar ca să mai liniştească cearta de dinainte despre lăsatul altora să pătrundă mai în faţă.

Ian Anderson a sărit mai tot timpul într-un picior şi a cântat aşa cum face el de obicei. A fost şi glumeţ pe măsură. A cântat Porn Bach şi Porn Mozart. Haha! Dar mi-a plăcut şi de baterist care era îmbrăcat ca cei de la Green Day (un punct în minus). Oamenii erau foarte bucuroşi de acest eveniment, aşa de tare încât au lăsat numai gunoaie în urma lor. Tipic!

Per ansamblu a fost foarte frumos în a doua mea vacanţă la Sibiu. De data asta au fost mai multe întâmplări decât poze.

PS: Sper să merg la Deep Purple în octombrie.

Do you?

2007-08-26T06:16:00.000-07:00

Deci se poate! Nu e ceva imposibil. Frumosul nu e imposibil.

Astăzi tocmai verificam ultimele posturi ale prietenilor de pe Yahoo 360 şi m-a atras un anume titlu: "Te iubesc mai enorm"(citeşte!!!!!!). Nu am putut să nu clickez pe post. Mai ales că era al unei persoane pe care nu o cunosc decât din bloguri şi care ştiu eu că avea poveşti frumoase de dragoste, reale. Şi zic "OK, hai să vedem!". Am intrat pe pagina lui şi ochii mi-au sărit pe o anumită poză. Erau el şi ea, îmbrăcaţi frumos, el cu costum şi cravată, ea cu rochiţă albă şi cu flori în braţe. Nu-mi era foarte clar mesajul deşi bănuiam. Nu începusem încă să citesc postul. Apoi, ca să-mi confirm presupunerile, am făcut-o. Încet-încet un zâmbet îmi apărea pe faţă. Devenea din ce în ce mai larg. Nu eram la curent cu ce se întâmpla în viaţa lui şi a prietenei lui dar ştiam în mare parte despre ei. Mă refer la prima lor întâlnire şi poate puţin mai mult. Creştea emoţia cu fiecare rând şi nu-mi venea să cred ce citeam. Aproape că îmi rodeam unghiile. What?? Uau! Eram surprinsă dar, cu toate astea, bucuroasă că aşa ceva se poate întâmpla.

E vorba pur şi simplu de curajul de a face chestia asta. Nu e chiar aşa uşor să zici "Hai să o facem!" şi să nu te gândeşti la diferite piedici şi idei preconcepute ce te fac să te răzgândeşti până la urmă. Îi admir pe amândoi.

Cum de nu i-a fost, domne, frică să o ceară? Cum de n-a fugit după prima lună de stat împreună? Cum de a vrut să facă ceva ce altuia în locul lui nu i-ar fi trecut prin minte?Să vă amintesc că amândoi au în jur de 20 de ani.

Asta îmi dă speranţa că mai avem şanse la iubire şi că nu e doar un pretext de distracţie.

Şi uite ce frumos vorbeşte de ea, "soţia lui". Şi uite că repetă asta.

De aici revin tot la spusele lui :"Fericirea e un castravete. Făcut într-o proporţie foarte mare din apă, e verde, se poate coji, e foarte gustos, dar nu are gust şi e răcoritor. Şi mai apoi, pe seară m-am prins că acest castravete nu e unul obişnuit, ci e unul cu opiu. Te urca şi te coboară şi te face să vomiţi într-un mod plăcut."(VSly)

O vizită la Sibiu

2007-08-24T01:56:00.000-07:00

Sibiul - capitală culturală europeană. Aşa se zice şi, din cauza asta, arată mai bine.
Oricum, arată foarte bine şi în centru şi mai pe la periferie. Chiar dacă nu e renovat peste tot mie tot îmi place, ba chiar mai mult.
Şi, iată-l...

Aceasta este o meduză cu care poţi sta la taclale. Te aşezi sub ea şi vorbeşti. E simpatică.

Pe când mă plimbam pe lângă centru am dat de un parc de skateri. Şi iacătă...graffiti interesant.

Pasajul scărilor....ai grijă să nu te rătăceşti. Eu m-am învârtit în cerc de câteva ori.

Foarte interesant nenea ăsta. Lucra la o vioara şi asculta Bach. Are
un magazin de instrumente muzicale aproape de liceul de artă si îi place ceea ce face. Nu mi-a spus dar se simte imediat ce intri in spaţiul lui.

Aveam nişte teneşi de reparat...

Muzeul Satului care era închis pentru că era luni. Asta-i viaţa.

Piaţa Mare...

Şi copii jucându-se la fântâna din pavaj.

Ioana pe moto.

Podul mincinoşilor. Am încercat să nu fac vreo declaraţie cât timp am trecut pe acolo.

PS: Merg şi la Jethro Tull;)

O primă întâlnire

2007-08-15T12:27:00.000-07:00

So, I've met my father.

A fost ok. M-a aşteptat în gară puţin impacientat (ceea ce-i accentua şi mai mult emoţia) din cauza întârzierii trenului. Când am coborât nu l-am vazut. De fapt, l-am lăsat pe el să mă vadă, să vină el la mine. Mi-am dat seama că e el în momentul când a început să se apropie. Avea mâinile la spate apoi le-a întins şi mi-a dat un buchet de flori.

Cât am stat cu el nu pot să spun că am vorbit prea multe. Acasă, am vorbit ce am vorbit după care se aşezase o linişte enervantă. Cred că eram şi eu de vină. Eu, de felul meu, sunt mai tăcută. Nu ştiu ce impresie i-am lăsat. Sincer nu pun mare valoare pe acest lucru. Nu mă întrebaţi de ce.

Mi-am cunoscut şi rudele din partea lui. Acolo mi-a plăcut. Unchii mei eraut foarte drăguţi, primitori şi mai ales entuziasmaţi să mă vadă. Verişorii mei, de asemenea, deşi nu o arătau, erau entuziasmaţi. Eu m-am bucurat să-i cunosc pentru că întotdeauna mi-am dorit fraţi mai mari, mai ales băieţi. Mă mulţumesc şi cu verişori. Unul e mai mare ca mine cu un an şi ceva iar celălalt e clasa a douăsprezecea. Din comportamentul lor mi-am dat seama că vor să mă cunoască şi să afle cât mai multe lucruri despre mine.

Adevărul este că le înţeleg emoţia. Ei mă ştiau. Mă văzuseră înainte sau doar auziseră despre mine. Se aşteptau ca la un moment dat în viaţă să ne întâlnim. Eu habar n-aveam de existenţa lor şi de tata, ce pot să spun, că nu mi-am pus niciun fel de întrebare cu privire la existenţa lui. De aceea nu pot să spun că am fost foarte emoţionată. Bineînţeles că mai existau şi alte motive care mă împiedicau să mă simt aşa.

Mare lucru nu am făcut în Galaţi. Am văzut Dunărea de aproape şi oraşul de la 100 şi ceva de metri. Cam atât.

Mă bucur că am făcut pasul ăsta.

Tomorrow is the day

2007-08-12T13:40:00.000-07:00

...când o să-l întâlnesc pe tatăl meu. Prima oară după 17 ani. Pentru mine ar fi putut să fie foarte bine 20 căci eu aşa am simţit. De fapt, asta e, n-am simţit nimic. O să fie un moment ciudat. O să cobor din tren şi o să-l caut. El o să mă aştepte în gară. Nu ştiu cum arată şi nici el nu ştie cum sunt eu, dar sunt sigură că o să ne recunoaştem. Adică sper.

Cât am vorbit la telefon (de câteva ori) am avut ocazia să ne spunem câteva lucruri mărunte despre aspectul nostru. Eu nu am vrut să dezvălui prea multe detalii despre mine ca persoană. Prefer să o fac faţă în faţă. Şi cred că e mai bine.

O să stau două zile în Galaţi, timp în care o să încerc să recuperez ceea ce am pierdut în 17 ani, mai bine zis 20. Yeah right! Glumeam , bineînţeles. Sper măcar să plec cu un sentiment plăcut.

Uraţi-mi succes.

Gă-găluşte cu prune

2007-08-10T08:17:00.000-07:00

Te-ai gândit cât de mult te poţi bucura doar uitându-te în frigider? De obicei, mama îmi cumpără îngheţată şi nu îmi spune. Dar eu cotrobăi de fiecare dată în congelator şi nu de puţine ori am avut bucuria de a găsi ceva bun acolo.

Astăzi, însă, nu a fost îngheţată. Au fost prune. Adică pruneLE. "Ete fleoşc!", o să spui. Dar nu e chiar aşa, prunele nu sunt banale. Prune în frigider înseamnă că a venit vremea lor, vremea în care se găsesc în piaţă. De unde rezultă........GĂLUŞTE CU PRUNE!!!

Nu poţi şti cât de mult le-am aşteptat. Mi-aduc aminte că mă uitasem la filmul românesc "Întâmplări cu Alexandra" în care, la un moment dat, cele două personaje principale, Alexandra şi tatăl său, petrec aproape o zi în bucătărie ca să pregătească găluşte cu prune cu ocazia reîntoarcerii mamei ei. De atunci, adică de câteva luni bune, mă tot gândesc la găluştele alea.

Dar acum e momentul de glorie!

Deci...ce-mi trebuie? Prune, făină, cartofi, pesmet, ouă, zahăr şi bună dispoziţie. Aa! Şi am aflat care e secretul ca să-ţi iasă mâncarea bună de fievcare dată: să-i cânţi. De regulă melodii vesele.

Poftă bună!

Nu trec pe roşu!

2007-08-10T02:22:00.000-07:00

"Am o problemă. Şi problema nu-i mică." Nu trec niciodata pe roşu. De fapt, trec. Dar asta se întâmplă atunci când sunt obligată de persoanele cu care sunt în momentul respectiv. "Hai, mă, că nu trece nicio maşină!" "Nuuuu!" De ce naiba mai e pus semaforul dacă nu-l respectam? Da. E mai bine să le creăm ăstora de la volan palpitaţii, "săracii" de ei. Păi nu? Nu avem răbdare să aşteptăm să se facă verde (culoarea ce ne indică cale liberă!).

Până una alta nici şoferii nu sunt uşă de biserică. Unii dintre ei. Nu zic toţi. Fură din verdele nostru şi îşi scurtează ei roşul. Că deh! Se îmbârligă dup-aia ca fraierii şi încep să claxoneze de parcă asta ar rezolva ceva. Mda.

Cum spuneam. Nu trec niciodată pe roşu. De ce? Nu că m-ar călca maşina şi aş muri sau, într-un caz mai "fericit", aş suferi un grav accident care m-ar putea marca pe viaţă, ci pentru că aş primi amendă. Şi de asta n-am chef să le dau poliţiştilor niciun sfanţ. Ete na! Mai bine îmi cheltuiesc banii pe prostii. Măcar îmi aduc satisfacţii.

Aşa că nu eu am o problemă ci voi pentru că mă puneţi să trec neregulamantar! Şi eu sunt un bun cetăţean. Exact!

PS: Postul este preluat de pe contul meu de Yahoo 360. Vroiam să-l reamintesc în caz că s-a uitat mesajul.

Mephisto

2007-08-09T12:38:00.000-07:00

Mi-am adus aminte că mă uitam zilnic la el. Începusem chiar să memorez replicile, să vorbesc odată cu el.

Doamne, mi se pare fenomenal! Nici nu se agită prea tare, nu face mişcări exagerate. E doar el... în rolul unui personaj.

Doamnelor şi domnilor, stimaţi cititori şi dragi bloggeri, am onoarea să vi-l prezint pe Mephisto...

Aplauze, vă rog!

Ps: Am aproape toate filmuleţele cu Toma Caragiu. Hihi...

Temeri stupide

2007-08-08T06:21:00.000-07:00

Nu ştiu dacă ţi-am mai spus sau dacă m-ai ascultat când am zis-o. Oamenilor le e frică să iubească. Nu tuturor, dar multora. Îndeajuns încât ca sufletele calde să se molipsească de îngheţul celorlalte. Şi m-am mirat, contrariată de-a dreptul sau poate chiar agresivă. Cum să-ţi fie frică să iubeşti? Un sărut nu-ţi poate dăuna cu nimic. O mângâiere pe obraz nu-ţi provoacă răni. Nu sunt încă convinşi de acest lucru.

Le e frică să nu fie ei înşişi răniţi? De cine? De mine? Dar niciodată nu am încercat să fac rău nimănui cât de mult aş crede eu că merită, doar mă ştii. Tu cum faci? Sau nu vor să dea, vor doar să primească, apoi să plece, fluierând şi cu mâinile în buzunar? Oamenii cred că au mai multe drepturi decât le sunt date.

Auzi explicaţie:

"Nu pot să am girlfriend (nici măcar nu poate să pronunţe cuvântul iubită), nu pot să spun şi să îmi spun că mă duc să mă întâlnesc cu pretena, mă sperie asta..serios, prefer să am controlul..şi să îmi conduc viaţa fără implicaţii...dacă se întâmplă, se întâmplă...da' nu pot să zic că am o prietenă, poate-s nebun..... să nu mă înţelegi greşit, îmi place să stau cu tine, să te ţin în braţe să stăm să vorbim sau pur şi simplu să ne uităm unul la altul, da' nu pot sa fiu oficial prietenul tău şi al nimanui....pierd controlul..", spunea cineva, "nu spui cine". Sper să nu se supere că i-am preluat vorbele dar sunt sigură că nici măcar n-o să observe.

Deci, din toate cuvintele acestea rezultă un singur lucru: teama de implicare. Ce zici de asta? Mi-ai zis odată că e normal să-ţi fie frică să spui lucrurilor pe nume. Poate ar trebui să apreciez măcar sinceritatea. Dar tot nu pricep unele chestiuni arzătoare pentru mine, se pare.

Au început să se joace, ai văzut şi tu. Au văzut că le merge şi au continuat să distrugă ritualul iubirii. Nu mai ai dreptul să speri la ceva frumos, de altfel normal, din prima clipă în care întâlneşti o potenţială jumătate. Şi, în felul ăsta nu mai dai de frică ca nu cumva să nu primeşti înapoi.

Ce s-a întâmplat cu "până ce moartea ne va desparţi"? Ok. Nu chiar până la moarte, ca să nu te sperii şi tu, dar măcar ceva mai mult decât câteva luni. Oamenii au uitat să lupte pentru ceea ce vor. Se dau bătuţi aşa de uşor...

Imaginea de sus este un caz concret a ceea ce se numeşte iubire veşnică. Cei doi au fost găsiţi după mii de ani (poate chiar milioane, nu mai ţin minte ştirea) ţinându-se strâns în braţe. Se pare că lor nu li s-a părut chiar aşa înfricoşătoare expresia "până ce moartea ne va despărţi".

E un avion, e o pasăre...nu, e un zmeu!

2007-08-07T07:41:00.000-07:00

Când începe să-ţi fie silă de tine însuţi pentru că ai devenit un suflet robotizat, care nu mai ştie să facă diferenţa între bun şi prost şi care primeşte orice i se dă, alarma sună. Problema e că nu toată lumea o aude şi încearcă să remedieze situaţia. Există cazuri fericite în care acest lucru se întâmplă.

Japonezul Yoshinori Niwa nu se lasă învins în bătălia aprigă cu rutina cotidiană ci găseşte de fiecare dată o cale de scăpare. E artist, se înţelege.

Astăzi, japonezul, alături de alţi doritori pasionaţi de astfel de construcţii, a construit un zmeu din numai 4 pungi de plastic, rezultate din gunoaiele Bucureştene (ca să vezi!), lipite cu bandă adezivă şi s-a chinuit, efortul fiind în zadar din cauza ploii, să-l ridice în faţa Teatrului Naţional Bucureşti. Cum i-a venit ideea? Da' ce, nu vi se pare normal ca omul să aibe idei spontane? Asta-i bună! "Mi-ar plăcea să vă arăt cum să faceţi un zmeu din gunoaie", spuse japonezul, zâmbind pe sub mustăţile pe care nu sunt sigură că le avea, înainte de a construi neobişnuitul zmeu. Cam aşa i-a venit ideea.

Este de menţionat că nu este prima oară când inspiraţia "divină" îl loveşte subit pe Yoshinori Niwa. El a mai iniţiat până în prezent evenimente neconvenţionale, ar spune unii, printre care o bătaie cu perne într-un metrou din Japonia sau un meci de fotbal pe un teren de 1 metru pătrat. El a încercat, de asemenea, să comunice cu o găină sau să mute apa dintr-o baltă în alta. Japonezul a spus că nu a avut reacţii violente la spectacolele sale, dar crede că oamenii nu înţeleg ceea ce face. Mi se pare normal, ce nu înţelegem zicem că e nebunesc, prostesc, irelevant.

Se pare că vremea nu a ţinut cu Yoshinori Niwa, astfel că acesta nu a reuşit să-şi înalţe zmeul aşa cum şi-a propus. Cei care au vrut au înţeles gestul artistului nonconformist.

Spectacolul, intitulat "Kite Flying with Local People" este un eveniment paralel al Bienalei Internaţionale de Artă Contemporană Bucureşti, ediţia a treia, ce se va desfăşura în perioada 23 mai - 21 iunie 2008.

Sursa: http://www.realitatea.net/

Piticii din poveste

2007-08-05T13:46:00.000-07:00

Piticii din poveste au început să mă bată iar la cap. Nu o mai făcuseră de mult timp. Atât de mult încât începusem să cred că au dispărut. Se pare că nu. În adâncul minţii mele, printre gânduri, mă bucur, deşi aparent îi înjur şi îi gonesc. Nu ştiu dacă ei îmi fac bine sau nu, dar nu prea am forţa necesară să-i alung.

Şi dacă tac înseamnă că nu am cui vorbi. Nu pot să spun nimănui ce am de zis pentru că nu ştiu cine ar vrea să asculte şi să accepte ceea ce spun. E vorba de anumite lucruri, nu de orice.

Vorbeam mai demult de o uşă. A rămas închisă. Eu am închis-o fără să vreau. Cu lacăt şi cu tot ce trebuie. Să dea naiba în ele de uşi că niciodată nu auzi bătaia care trebuie. Numai când vine cu întreţinerea, cu lumina, cu lanterna sau mai ştiu eu ce auzi.

Dar mă mut la cort.

In memoriam Florian Pittiş

2007-08-05T06:13:00.000-07:00

Dă drumul la Trilulilu mai întâi.

S-a dus şi el. Poate undeva mai bine. Aşa că nu trebuie să fim trişti.

Astăzi Florian Pittiş nu a mai apucat să ne spună la revedere dar îi facem cu mâna de aici de jos şi îi zâmbim. Sunt sigură că şi el ne întoarce gestul. Se pare că boala l-a învins. Teribilul cancer la prostată nu a vrut să-l mai lase pe Moţu să ne încânte aşa cum ştia el să o facă fie cântând alături de ceilalţi folkişti de la Pasărea Colibri, fie recitând vreun text celebru.
Mi-aduc aminte, parcă mai ieri l-am văzut fluturându-şi ninsele plete, pe care întotdeauna i le-am admirat, la festivalul de folk Om Bun. Cine s-ar fi gândit? Eh...trebuie să ne aşteptăm întotdeauna la orice şi, dacă nu o facem, atunci să nu ne mai mirăm pentru că totul e imprevizibil şi nu suntem noi în putinţă să schimbăm nimic.

Viaţa continuă acum fără el. Nu va fi la fel dar să sperăm că nu va fi nici mai rău. Ne vom aduce aminte întotdeauna de vorbele sale celebre şi-l vom păstra printre noi. Dumnezeu să-l odihnească...

"Ţine minte, sfârşitul nu e aici!"

Inutilitate

2007-08-03T15:04:00.000-07:00

Stau inutilă în pat aproape de calculator. Dacă cineva mă caută nu trebuie să mă deplasez prea mult. De cele mai multe ori primesc massuri de la persoane limitate sau de la cei ce au viruşi în calculator şi trimit linkuri de pe site-uri porno. Eu i-am ajutat, le-am dat programul curajos dar nu a mers. Măcar atât să fac.

Am prieteni care se plâng că nu au timp pentru ei şi care ar da orice să poată sta degeaba în pat, să lenevească, să nu facă nimic. Eu, în schimb, îmi doresc foarte mult să-mi găsesc o utilitate...pentru ceva, pentru cineva. Măcar să-mi stea gândul la ceva relevant, la ceva posibil, palpabil poate. Am încercat, nu zic că nu. Poate nu am făcut chiar TOT posibilul dar am încercat şi încă mai încerc. Ba chiar în fiecare dimineaţă când mă trezesc, primul lucru pe care îl fac, ăsta e: să-mi găsesc utilitate. Seara constat că mi-am irosit încă o zi din viaţă comportându-mă ca un parazit.

Mă condamn că nu reuşesc să fiu mulţumită cu ceea ce primesc sau că îmi doresc lucruri care, fie nu mă merită, fie asupra cărora nu mă concentrez îndeajuns să le procur. Dar poate nu vreau să mă strofoc să fiu cineva care, într-o oarecare măsură, ar putea avea sau nu acele lucruri . De ce să fiu falsă la început pentru ca mai tarziu, după ce primesc ceea ce vreau, să pierd pentru că am revenit la ceea ce am fost dintotdeauna? Nu se merită întotdeauna să faci compromisuri.

În seara aceasta m-am uitat la un film. Puţin dulceag şi cu happy ending. Mai bine nici că se putea. Paradoxal filmul m-a deprimat. De ce? Nici eu nu înţeleg de ce fericirea altora mă întristează. Şi mă gândesc: de ce trebuie să-i raportez pe alţii la mine? Sau de ce să ripostez că eu nu am parte de acea bucurie? Eu încerc cu tot putinţă să ascund sentimentul acesta dar mă gândesc fără să vreau. Adică nu privesc cu ură şi nu îmi doresc ca în schimbul persoanei respective să mi se fi întâmplat mie acel lucru ci doar să mă bucur şi eu la fel de anumite întâmplări.

- Sfârşit spontan -

(Cred că e cel mai prost post pe care l-am scris vreodată)

O voce deosebit de plăcută...

2007-08-02T05:28:00.000-07:00

Dacă vă mai aduceţi aminte de formaţia Milenium din Moldova ( you know..."Fată sihastră" sau cântecul de Crăciun, "Creştini, Crăciunul a sosit!"), o să fiţi de acord cu mine când vă voi spune despre vocea incredibilă a Victoriei Mahu.

Acum un an sau mai puţin un prieten de-al meu mi-a adus aminte de o melodie, "Fată sihastră" de care vă ziceam. Nu îşi aducea aminte cum se numea formaţia, nici eu la început, dar după câteva bâiguiri s-a aprins beculeţul ş-am strigat: Milenium!

Am căutat pe net melodii, nu foarte multe, ce-i drept şi am început să le ascultăm tot mai mult. Apoi am vrut să aflu câte ceva despre ei. Dacă mai cântă, pe unde mai cântă... Se pare că nu, cel puţin nu în varianta iniţială.

Victoria Mahu sau Vika, cum i se mai spune, locuieşte acum în Franţa şi este profesoară de muzică. În căutările mele după informaţii despre Vika am găsit câteva videoclipuri de-ale ei pe un site nemţesc(aici şi aici).

Ascultă...

Victoria Mahu

Atât de fragedă

Totul apare şi dispare

CASTELUL - emisiune rockish-folkish aşa cum ne place

2007-08-01T02:20:00.000-07:00

O nouă emisiune tocmai şi-a făcut apariţia la Radiolynx.ro. Lansată acum două săptămâni, Castelul schimbă ritmurile weekendului, înlocuind stilul hip-hop, mai exact emisiunea Puls Hip-Hop aflată în vacanţă acum, cu rock, folk şi alte combinaţii ale acestora. Cele mai mari voci din vremi apuse ori răsărite vor răsuna în fiecare sâmbătă de la 14:00 la 16:00 pentru iubitorii rockului şi nu numai.(asta ca să nu se supere ceilalţi)Hihi!
"Castelul"...un nume care ne aduce aminte de copilărie este un joc reinventat aici la Radiolynx.ro . "Capul răutăţilor" este TINA Nicolau , realizatorul emisiunii, care pune câte-o piatră la Castel pentru ca la sfârşitul emisiunii noi să-l dărâmăm. Cel care reuşeşte să facă acest lucru la timp are parte de o surpriză în emisiunea următoare, de cele mai multe ori una care să stârnească râsul ascultătorilor. Tam ta naa!
Deci ne vedem sâmbătă după-amiază la Radiolynx.ro, da? Intră pe chat.

Vă mai aduceţi aminte?

2007-07-30T13:04:00.000-07:00

Iar m-au năpădit amintirile. Dar sincer, îmi place ca din când în când să mai răsfoiesc folderele cu poze ... şi să oftez. Mi-aduc aminte de fiecare eveniment în parte şi exact întâmplările ce au avut loc la momentul respectiv.
Împreună am sărbătorit fiecare zi de naştere...

Ne-am înduioşat mai mult sau mai puţin...după caz.

Ne-am şi plictisit împreună...se mai întâmplă, ce să-i faci?

Parcurile nu le frecventăm chiar aşa des dar şi când o facem...iese cu... baloane.

Câteodată ne mai vine chefu' de munte şi începem să vedem pe orizontală.

Oamenii de zăpadă ce i-am făcut aproape de pârtia de la Buşteni şi acum ne mai ţin minte.

Ohoo....nu mai ştiu câte cântări am făcut la Cristina. Multe oricum.

Pe la mare am frecat destul menta cu gând bun şi voioşie că doar de-aia ne numim Mentosani. Ne mai înecam amaru' cu un lapte cu ciocolată din când în când.

La Braşov e frumos. Vă zicem noi. Parcă sandvişurile de acasă au gust mai bun când le mănânci la fântâna de la Piaţa Sfatului.

Evident, alte cântări. Fără număr, fără număr...

Iubim copacii. Suntem ecologişti. Da da.

Şi ne bucurăm aşa de tare când scăpăm de Bucureşti...că urlăm.

Unii se dau mare că au pipă iar alţii se dau mare că au prieteni care au pipă....ca să o folosească şi ei. Păi da.

Lui Bubu îi e gându' numai la mâncare. Nu o condamn.

Să nu vă încredeţi niciodată nici măcar în cei mai buni prieteni. Mai ales când e vorba de ultima felie de tort.

99 bottles of beer on the wall...99 bottles of beer...

Haidem la un pahar de sifon!

Cheers!!

Nu mai ştiu când a fost ultima oară când am fost toţi laolalta...

Nu o să-i putem vedea pe marţieni făcându-ne cu mâna

2007-07-29T12:27:00.000-07:00

Am primit zilele trecute un mass cum că, în luna august, un fenomen astronomic deosebit va avea loc. Planeta Marte cică se va afla foarte aproape de Terra astfel că va putea fi sesizată cât o lună plină. Nu l-am luat prea serios în seamă căci, de obicei, nu iau în seamă massurile. Ba chiar nu le citesc. Pe acesta, am fost uimită să îmi dau seama că l-am citit aproape în întregime. Ce-i drept, eram încântată de fenomen. Apoi am încercat să aflu despre ce este vorba.

Pe scurt, nu crede ÎNAINTE DE a cerceta, opus vechii zicale. Mai ales faptul că informaţia venea de pe o sursă total nesigură. Bineînţeles că e falsă ideea că vom avea doi sateliţi în data de 27 august sau că Planeta Roşie se va afla la o distanţă de 34,65 de milioane de mile faţă de Pământ.

Astronomii contrazic zvonurile de pe Messenger care, susţin ei, nu au menirea decât să producă stupide confuzii. „Nu este adevărat că Marte se va vedea la fel de mare ca Luna în noaptea respectivă. Este o informaţie falsă, cu atît mai mult cu cît anul acesta, pe 27 august, Marte se va afla de cealaltă parte a sistemului solar, la aproximativ 385 milioane de kilometri de Pămînt“, a declarat Marilena Mierlă, cercetător la Institutul de Astronomie din Bucureşti. Marilena Mierlă a declarat că aceste informaţii circulă pe Internet din 2003, cînd, într-adevăr, planeta Marte s-a aflat la cea mai mică distanţă de Pămînt, respectiv la 55,76 milioane de kilometri.

"Ultima opoziţie a fost în seara de 7 noiembrie 2005. Următoarea opoziţie va fi pe 24 decembrie 2007. În lunile august şi septembrie, va fi vizibilă începând cu ora 2 şi va apărea ca o stea slabă ca strălucire în constelaţia Taurus."(Observatorul Astronomic)

Deci, doamnelor şi domnilor, dacă vreţi să vedeţi Marte cât o lună, luaţi-vă gândul sau un telescop. Dacă nu, faceţi o vizită la Observator, ar fi interesant.

Sursa: Monitorul, Observatorul Astronomic

Sursa foto: Observatorul Astronomic

Concert în şoaptă la Julio Iglesias

2007-07-26T04:32:00.000-07:00

Dom'le, vara asta au curs şi încă mai curg concerte cu "marii" muzicii internaţioanale dar şi autohtone. Depeche Mode, Rolling Stones, George Michael, ca să nu mai zic ce a fost la Coke Live şi la B'estival. Bine, hai că zic. Prodigy, The Rasmus, The Cult, Incubus, Marlyn Manson, Alice Cooper etc. etc.

Aseară a mai venit un bine-cunoscut din muzica de afară. Este vorba de nimeni altul, cel cu inimă latină ş.a.m.d., că i-a făcut Ursulescu o introducere de o jumătate de oră (exagerez:P), Julio Iglesias.

Mă, ce să vă spun? Nu-i contest activitatea muzicală, prestaţia pe care o are pe scenă şi ce atitudine ia faţă de ceea ce cântă. E un om remarcabil prin tot ceea ce a realizat de-a lungul timpului atât pe plan profesional cât şi pe plan familial. Are 8 copii, nimic de zis. Dar parcă totuşi mă aşteptam mai mult de la concert lui.

Spectacolul a avut loc pe stadionul Cotroceni. Un spaţiu destul de mare, poate puţin prea mare pentru sistemul lui de sonorizare, căci a fost dorinţa lui să vină cu staffu' de acasă. În concluzie nu s-a auzit chiar aşa bine. Apoi, poate sunt eu prea critică sau nu apreciez muzica "de suflet" cum trebuie (dat fiind faptul că nu sunt fan Julio Iglesias şi că am ajuns acolo din cauza rugăminţilor insistente ale mamei mele), dar a cântat prea multe melodii prea lente, prea soft pentru un concert de 2 ore şi ceva pe un stadion. Eu, cel puţin, mai aveam un pic şi adormeam. Nu zic că a fost numai aşa. A cântat şi câteva melodii mai săltăreţe, chiar şi o melodie românească. Nu a fost O-zone, cum au cântat cei de la The Rasmus ci romanţa românească "Să-mi cânţi cobzar...". Publicul a apreciat foarte mult, mai ales melodiile mai ritmate, drept pentru care s-a ridicat frumuşel de pe scaune şi a început să danseze. În momentele acelea recunosc că îmi venea şi mie să dansez.

Şi ca să fie totul şi mai plictisitor a mai şi repetat vreo 3 melodii la sfârşit. Păi nu are el un repertoriu vast? Nu avea de unde alege, ce Dumnezeu?

Eh...totuşi m-am bucurat că mama a fost extrem de fericită şi foarte încântată de şansa "pe care o ai o dată în viaţă" (zicea ea ;)) ) de a-l vedea pe Julio Iglesias.
Noi să fim sănătoşi să-i vedem şi pe cei de la AcDc pe Lia Manoliu. ;)

Rutină!!!!

2007-07-24T02:02:00.000-07:00

Au început să mă enerveze Motoarele. De fiecare dată fac acelaşi lucru. Ajung acolo pe la 7, mă întâlnesc cu nişte oameni care nu mai ajung, mă uit pe pereţi, încerc să gasesc pe cineva cunoscut, nu reuşesc. În cel mai bun caz, dau peste oameni pe care nu aş fi vrut să-i văd. Ce să-i faci? Asta-i viaţa! Şi mă gândesc la subiecte de discuţie. Nu-mi vine nimic în minte. Căldura e de vină. N-am chef de nimic, nici măcar să mă fac agreabilă.

Zilele astea, după cum v-am zis, e Puzzle Project. În fiecare seară e câte-un concert. E interesant. Păcat că n-am chef. Mai mult îmi place partea cu pictatul pereţilor şi ghivecelor. Am participat şi eu la concurs. La intrare primeşti un cartonaş pe care tu trebuie să ilustrezi tema evenimentului, "Conflict", apoi îl depui într-o urnă. Sper să câştig MP3 playerul. Las celorlalţi mai talentaţi ca mine sistemul Home Cinema. :P

La ora 22:30 plec de la Motoare pentru că altfel aş risca să nu mai ajung acasă. Pe la 11 ajung şi deschid calculatorul înainte chiar de a mă descălţa. Degradant, ştiu. Mă holbez la lista de Mess apoi mă uit la un film. Nu prea mai ştiu ce să mai downloadez. Any suggestion? Waiting...

Sursa foto: LiterNet.ro

It's time for Bach

2007-07-23T03:22:00.000-07:00

Lecţia nr. 2:

Suita nr. 3 în Re major - Johann S. BACH

It's time for Chopin

2007-07-22T06:07:00.000-07:00

Lecţia nr. 1:

Nocturnă în Do # minor- Frederic Chopin

Puzzle Project pe Motoare

2007-07-20T07:57:00.000-07:00

Vă aduceţi aminte de picturile de pe pereţii terasei "La Motoare"?Alea care decorează peretele din dreapta intrării, exact. All Concept şi Radio Guerrilla ne anunţă că anul acesta se reia Puzzle Project. Tema de anul trecut, "Urban Feeling", a fost înlocuită cu una nouă propusă chiar de participanţi. Se numeşte "Conflict" şi are ca obiectiv "conlucrarea timp de o săptămână a artiştilor din diverse zone, ca un exemplu al comunicarii prin artă, cu dispariţia barierelor şi a graniţelor şi ca o expresie a adevaratei globalizări", spun organizatorii. Proiectul se desfăşoară între 20 şi 27 iulie pe acoperişul Teatrului Naţional şi adună aproximativ 15 artişti plastici atât din România cât şi din străinătate. Organizatorii îşi propun să transforme proiectul într-un festival al artelor. Pe lângă arte plastice şi graffiti, curioşii şi beroşii motoarelor vor mai putea asista şi la proiecţii video şi la o serie de concerte. Sounds like fun!

Mi-ar fi plăcut să întind şi eu o pensulă pe o bucăţică din peretele Teatrului Naţional.

Mergem la o bere pe Motoare?

Sursa:Business Standard

Sursa foto: Metropotam.ro

O apă plată la jumate, vă rog.

2007-07-19T05:09:00.000-07:00

Dimineaţa soarele îmi dă o rază peste faţă şi mă trezeşte subit. Nu am timp prea mult să mă dezmeticesc şi mă îndrept către duş. Apă rece peste faţă, pielea respiră adânc, pleoapele se dezlipesc.

Ies din casă şi simt de parcă aş fi intrat în cuptor. Dar sunt deja rumenă. Dacă mai stau la soare o să mă prăjesc definitiv şi o să miros a ars. Nu o să fie prea gustos. Picături de transpiraţie curg pe spate şi pe piept. De-acum încep să fierb. Ies aburi.

Caut disperată un loc la umbră dar nu gasesc. Toate sunt ocupate. Cred că şi-au făcut rezervare din timp. Eu nu am fost chiar atât de perspicace. Nici măcar nu mi-am luat o sticlă de apă. La magazin e coadă. Cu gâtul uscat şi limba pe afară îndrăznesc să mă apropii de coadă. O tanti se aşează rapid în faţa mea. Nu mai am putere să mă cert cu ea. Îmi păstrez energia pentru răsuflări lungi şi repetate. După 10 minute ajung în sfărşit în faţă la rând. Cer o apă plată la jumate. Ce?? Nu mai au decât minerală. Uff! Urăsc apa minerală. Dar îmi iau. Gâtul nu mai poate rezista. Cu ultimele rezerve de energie rostesc ultimele cuvinte înainte de marea plăcere.

Nu am chiar aşa mare tupeu încât să o iau cu autobuzul în care aş putea risca să ajung şniţel, aşa că o iau pe jos pe un drum pe la umbra spre marea mea bucurie. Şi merg. Picioarele dezamorţite din cauza aşteptatului la coadă îşi găsesc acum utilitate. Am de mers pe jos 4 staţii şi nu mă opresc. Încep să simt o căldură din ce în ce mai mare la picioare de parcă cineva ar aprinde un kilogram de cutii de chibrituri printre degetele mele. Nu mai rezist. Dogoarea se urcă până spre genunchi şi mi-i înmoaie. Mă împiedic şi cad. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic. Cineva aruncă cu îngheţată şi cuburi de gheaţă în mine. Eu deschid gura dar nu nimereşte. Apoi începe să mă stropească cu un pistol mare cu apă rece. Râdem şi simt cum transpiraţia de pe frunte se spală. Părul este şi el ud şi-mi atârnă pe spate. Îmi răcoreşte ceafa şi omoplaţii. Două palme fierbinţi mă aruncă în arşiţa din realitate. Tanti de la ambulanţă îmi pune o compresă rece pe frunte şi-mi dă apă să beau. Eu îi zâmbesc iar ea pleacă nervoasă mai departe.

Vama Veche e de-acum Vama Nouă

2007-07-16T23:59:00.000-07:00

Nu ştiu cum era Vama înainte. Mi-au spus alţii. Un câmp, câteva cocioabe de chirpici şi o ladă de gheaţă. Gheaţa era pentru bere, evident, adusă de cei dintâi vamaioţi, oameni sătui de civilizaţia sufocantă şi ipocrită. Apoi au început să răsară din pământ din iarbă verde una-două terase unde să-ţi poţi berea liniştind, ascultând o muzică bună aşa cum îţi place.

Zvonul s-a răspândit repede şi oamenii au început să vină tot mai des şi în număr mai mare. Cu maşini, cu corturi, fără corturi. Nu mai încăpeau oamenii pe terase de mulţi ce erau. Şi uite aşa s-au gândit unii cu mintea mai răsărită: "Ia să facem dom'le şi noi o cârciumă. Aicea pe plaja, exact! Şi dă muzica mai tare ca să nu se mai audă de la terasa de lângă". Iar alţii mai isteţi: "Hai, dom'le, se poate?Facem colo 'şea o pensiune ca să vină şi ăia cu bani să facă şi vânzare mai multă la colegu' de la terasă".

Eh...şi în câţiva ani Vama Veche a devenit o staţiune asemănătoare cu Neptun, Saturn, Mamaia etc.

Partea cea mai proastă e că şi genurile muzicale care se ascultau la început tind să fie abandonate puţin câte puţin, astfel că la o bună parte din terase se ascultă house, R&B, prostii româneşti ş.a.m.d. Doamne ajută că nu manele! Dar nu mai e mult până să se ajungă la aşa ceva. Am zărit deja câţiva din a căror maşină se auzea acest zgomot de care vorbeam.

Nu mai merg în Vamă. Merg în 2 Mai. E bine că nu are plaja mare că şi aici ar fi construit nu ştiu câte mii de terase zgomotoase. Or fi ele câteva pe strada principală dar măcar nu sunt zgomotoase.

Salvaţi Vama Veche...din nou!

Ani de liceu

2007-07-11T12:09:00.000-07:00

Se mai întâmplă câteodată, fie pentru că ne e dor sau fie pentru că ne plictisim, să ne aducem aminte de anii de liceu (eu şi Tina). Ce vremuri, dom'le! Şi stăm ca babele alea aşezate la marginea drumului şi povestim şi râdem de ne prăpădim mai-mai să resimţim bucuria acelor vremi.

Păi, când mă gândesc, ce griji aveam noi pe atunci? Bacul, tezele? Pfuaaa!...floare la ureche. Nu învăţam decât cu câteva zile înainte de lucrări sau teze. Dacă stau bine să mă gândesc, din acest punct de vedere, viaţa mea nu s-a schimbat prea mult. Hihi! Ideea e că pierdeam vremea foarte frumos şi nu ne stresam cu absolut nimic pentru că nu trebuia să depui prea mare efort ca să iei note de trecere. De fapt, luam chiar note bune cu doar două picături de transpiraţie pe frunte. Ne uitam o grămadă la TV. Apoi comentam faze tari, îndeosebi din serialela de comedie. Friends, Fresh Prince, Seinfeld, Gilmore girls, Cosby show, Life grounded, That 70th Show, A treia planetă de la Soare etc. Nici nu îmi mai aduc aminte căte mai erau. Ascultam Guns şi Nirvana. Haha! Mai făceam concurenţă cu vecinul meu care ascultă manele. Dădeam volumul la maxim şi săream. El, la fel, dar doar la faza cu volumul. Ce mă mai amuzam!

În liceu, cel puţin în clasa a 9-a şi a 10-a, nu mergeam în cluburi, nu beam şi nu fumam (nici acum nu fumăm!). Sunt mândră de asta. Mai văd acum puştoaice de vreo 16-17 ani cu ţigara stângaci fumată prin baruri şi pe la Motoare. Şi se crizează că nu le dau băieţii de la bar bere. Bine-mi pare. Trăiţi-vă copilăria că nu impresionaţi pe nimeni dacă încercaţi să fiţi ceva ce nu sunteţi încă! Noi mergeam în parc şi la cofe' (cofetarie). Eu obişnuiam să-mi iau prăjitura Fructa. Era preferata mea. Iuli şi Tina îşi luau Mousse de Ciocolată , parcă. Câteodată aveam bani şi de suc. Dacă nu, mergeam în parc şi cântam la chitară sau jucam volei.

Aveam fazele noastre preluate din filme:

Elefănţelul-fiu: Mooooom, is this water hygenic??

Elefănţica-mamă: Hush dear, mama's talking!

Elefănţelul-fiu: But what about the bacterias??

Elefănţica-mamă: Shut up and drink zour fucking water!!!( asta era de la noi. Hihi!)

Brother Bear

Life is like a box of chocolate. You never know what you gonna get.(încercând să-l imităm pe Tom Hanks)

Forest Gump

Îmi mai aduc aminte că participam aproape la fiecare festivitate a liceului. Am jucat teatru (am participat şi la Festivalul de Teatru Jos Palaria), am cântat (m-au pus să cânt Knocking on Heaven's Door la chitară în franceză...hahaha!), am ajuns chiar pe pereţii liceului. Poza noastră cu noi cântând la festivitatea de absolvire se află pe unul din pereţii de la parter. Şi proiectul nostru din clasa a 11-a pentru Uniunea Europeană e tot acolo. Ne-au ţinut minte şi, acum, profesorii ne primesc cu braţele deschise căci ca noi n-au mai fost (aşa zic ei).

Mai trec din când în când pe la liceu....Pe cine mint? Nu trec aproape deloc...

Don't you wish your girlfriend was a freak like me?

2007-07-11T01:06:00.000-07:00

Să vă fac o introducere înainte ca dumneavoastră să porniţi Trilulilu. În filmuleţul ce urmează veţi putea observa talentul şi "charmul" celor mai interesanţi (nu freak!) americani care nu au reuşit (din cauza crudului juriu) să treacă de prima etapă a concursului American Idiots....ăăă...pardon ...Idol.

Mă uit de câteva ori pe zi şi tot nu mă pot sătura de incredibilele voci ale concurenţilor şi de prezenţa scenică remarcabilă a acestora. Cred că fetele de la Pussycat Dolls se simt de-a dreptul flatate. Voila!

Lucruri bune şi rele de fiecare zi 2

2007-07-09T13:12:00.000-07:00

Zilele astea au trecut rapid peste mine. N-am făcut mai nimic şi tocmai de aceea mă simt inutilă şi am o stare ciudată. S-au dus deja câteva săptămâni de vacanţă. Şi, dacă nu mă dezmeticesc, o să mă trezesc la sfârsitul lui septembrie că nu am facut nimic din ce mi-am propus vara asta.
Astăzi mi-am dat seama ce m-a supărat zilele ce au trecut inclusiv cea de azi. Lucruri rele:
- să stau degeaba în faţa calculatorului şi să privesc lista de Mess ( de aceea pe la prânz m-am apucat să fac curat->progres)
- să nu am chef să vorbesc cu nimeni (excepţie fac câţiva; nu te supraestima!) şi totuşi să fiu contactată pentru chestiuni deloc arzătzoare ci chiar plictisitoare
- să mi se spună să tac şi să-mi sar din pepeni
- să mi se critice maniera de a încerca să combat plictiseala
- să mai aud persoane lăudându-se pentru orice chestie măruntă, de altfel, nesemnificativă
- să mi se termine TOATE produsele de curăţat în momentul în care am chef să mă apuc să şterg câte ceva din motive pure de plictiseală
- să-mi sară siguranţa de la panoul de electricitate
- să nu meargă liftu'
- să aud manele noaptea de la crâşma de peste drum
-să fac conversaţie cu vecinii pe care nu-i cunosc şi pentru care nu simt deosebita plăcere să le aflu starea de spirit şi ce bârfe mai sunt la scara cealaltă

Lucruri bune? Hmm..... Cam greu..... Aaaaa. Da.
- îngheţata pe care mi-o aduce mămicuţa mea în fiecare zi când se întoarce de la serviciu
- plimbări seara din Cişmigiu până în Lipscani
-că mi-au pus şi mie în sfârşit fibră optică şi pot să iau filme mult mai repede decât îmi luam înainte
- filmele "Jeux d'enfants" şi "A beautiful mind"
Cam atât.

Eşec la Free Hugs

2007-07-08T04:44:00.000-07:00

Am dezamăgit. Da. Ieri a fost Free Hugs International. Ne-am întâlnit la 6 după-amiaza (o parte dintre noi) şi am pornit la îmbrăţişat lumea. Nu ştiu exact care a fost motivul dar nu a mers deloc bine. Poate pentru că nu era prea multă lume pe stradă, poate pentru că noi (cel puţin eu) nu am avut starea necesară sau poate că era prea cald pentru ca cineva să-şi fi dorit să se lipească de altcineva.

Am fost doar vreo 4 huggeri din cei care au fost data trecută pe Arthur Verona. M-am mirat. După aceea mi-am dat seama că sunt fie la mare, la munte, fie acasă (că nu toţi sunt din Bucureşti), fie pur şi simplu şi-au pierdut entuziasmul, ca şi mine, de altfel.

Cam vreo 10 oameni am îmbrăţişat, să zic aşa. Poate mai puţini. Am venit tot cu pancarta de data trecută. Unii dintre noi le-au îmbunătăţit. Hihi. Şi cred că au avut rezultate mai bune.

Cred că Juan Mann este dezamăgit de noi dar sper ca data viitoare să-mi dau mai mult silinţa. Promit.

>:D<

Îmi place să fac curat!

2007-07-05T04:59:00.000-07:00

Unii prieteni de-ai mei zic că mie îmi place să fac curat, mai precis, să spăl vase. De fiecare dată când mă duc la unul, altul eu fac treaba asta de cele mai multe ori (nu de fiecare dată). Of! Dar nu şi-au dat seama că eu mă ofer doar din bun simţ!! şi nu că aş simţi o plăcere nebună de a spăla vasele altora.

Există totuşi anumite produse care îmi fac viaţa de gospodină chiar plăcută sau, câteodată, un hobby. Hihi! Da. Iubesc să şterg praful cu Pronto. Îmi place să dau toate obiectele de pe mobilă la o parte, să sprayez din abundenţă cu Pronto apoi să şterg cu o cârpă moale suprafaţa, lăsând o dungă curată şi lucioasă în urmă. Camera se umple de mirosul parfumat al sprayului şi rămâne aşa câteva ore.

Zilele trecute a luat mama un detergent absolut fenomenal de vase: Fairy cu Green Tea şi Mint. Uau! Miroase super! Nu las nimic în chiuvetă pentru mai târziu. Spăl chiar vase deja curăţate care au fie o mică urmă de apă fie te miri ce picătură. Mama a început să-mi lase farfuriile ei să i le spăl ca să-mi dea , vezi Doamne, motiv de bucurie. Haha!

Îmi mai place foarte mult Cif-ul. Oo da! Curăţă atât de bine! Şi nici nu trebuie să frec prea mult. Chiuveta o spăl de obicei cu Cif mai ales pentru faptul că se vede foarte bine cât de bine o curăţă; rămâne albă şi lucioasă.

Gresia o spăl cu Mr. Proper de portocale(Mai curat şi mai uşor cu aşa un ajutor). Mmmm! Miroase atât de bine încât mă aşez cu nasul lipit de podea şi încep să miros ca un câine. O fi ciudat dar nu mă pot abţine. Are şi o culoare frumoasă că îţi vine pofta de un suc de portocale rece-rece.

Eh...cam astea sunt produsele mele de menaj casnic preferate. Cu ele reuşesc să trec peste stresul de a freca şi şterge şi spăla în fiecare săptămână. Mă mai ajută şi muzica la capitolul asta.

Spor la treabă!

Cu aspiratorul pe străzile din Braşov

2007-07-03T02:20:00.000-07:00

Ce e omniscient, omniprezent şi în plămânii noştri? Praful. Mai mult sau mai puţin, în funcţie de mărimea oraşului sau a numărului de locuitori, cantitatea prafului este invers proporţinal cu suprafaţa de spaţii verzi care ar avea rolul de a "curăţa" aerul.

Unii dintre noi, de altfel, mai iuţi la minte şi la buzunar, au găsit o soluţie mai degrabă interesantă. Mă refer acum la braşoveni. Primăria oraşului a cugetat îndelung, a făcut câteva calcule, iar a cugetat, apoi a băgat mâna în buget şi a cumpărat un aspirator. Cum? Aspirator? Exact! Evident, nu un aspirator casnic cu care obişnuim noi să ne luăm scamele de pe covor, ci unul special, luat din Belgia, care a costat 15.000 de euro.

Nea' primaru' zice că e bine. Înainte, străzile Braşovului se curăţau foarte greu. Măturile ridicau praful iar turiştii ezitau să mergă prin zonele respective, pe unde de altfel ar fi putut vizita şi admira clădirile şi monumentele istorice.

Aspiratorul este unic în ţară. Praful poate fi aspirat chiar şi în locurile inaccesibile iar braşovenii şi turiştii respiră uşuraţi.

"Am solicitat firmei să găsească o soluţie, astfel încât indiferent dacă fac curăţenie ziua sau noaptea să nu fie praf şi să nu fie zgomot, ei au venit cu această soluţie foarte bună, cred că poate fi folosită în orice municipiu cum este oraşul Braşov, care are multe străzi pietonale, cu clădiri istorice", spune purtătorul de cuvânt al Primăriei Braşov.

Sursa: http://www.realitatea.net/

Poza: http://www.wikipedia.com/

Metroul de la Piaţa Sudului la Universitate

2007-06-30T03:44:00.000-07:00

Îmi place să merg cu metroul. Da. Merg regulat de aproximativ 4 ani şi 9 luni. Metroul meu circulă de la Piaţa Sudului până la Universitate şi înapoi. Nu merg numai eu ci şi prietenii mei şi restul călătorilor. Ne distrăm de minune. Avem tot ce ne trebuie.

Vara, când e cald, la metrou e răcoare. Domnişori îmbrăcaţi în şalvari purpurii şi cămăşi în carouri tăiate la mâneci mă întâmpină cu limonadă şi îmi fac vânt cu evantaie mari de paie. Mă aşez pe perne mari şi moi. Pe pereţii vagonului sunt aliniate rafturi lungi de lemn de corcoduş cu cărţi. Întotdeauna nu mă hotărăsc la timp şi ajung la destinaţie fără să apuc să citesc mai mult de 10 pagini. Dacă vreau pot să ascult şi muzică sau pot să sar coarda. Mai greu mă descurc cu echilibrul dar se poate, nu-i problemă.

Seara, ultimul tren ajunge la 22:30 la Universitate. Petrecere mare. Toată lumea intră în metrou chiar dacă nu-i convine traseul. Dansăm şi sărim dar nu facem pogo. Facem Karaoke dacă vrem, sau chiar dansăm Periniţa. Când suntem obosiţi, cântăm. Luăm o chitară şi ne adunăm toţi într-un cerc. Melodii de tot felul, vechi, noi şi între. Alţii mai vin şi cu compoziţii proprii şi atunci e mai palpitant că încercăm să le reţinem melodia şi nu reuşim...şi ne încurcăm. Să vezi atunci râsete.

Acum două zile s-a ieftinit abonamentul aşa că...

PS: Ideea aparţine şi Tinei

Nu se mai întâmplă odata?

2007-06-28T12:52:00.000-07:00

Mi-am dat seama că nu m-am îndrăgostit de mult timp. Şi, când mă gândesc cât a trecut, mă trec fiorii. Oare am ceva? Sunt defectă sau ce s-a întâmplat? Am avut câteva tentative de îndrăgosteală, ce-i drept, însă până să ajung să cunosc mai bine persoana, sentimentul dispărea.

*

Am luat trenul de noapte şi am plecat la mare. Pe drum nu am putut închide un ochi. Mă gândeam la cât de caldă este marea, la nisipul dintre degete şi la terasele goale de pe plajă. Încercam să-mi găsesc o ocupaţie de vreme ce nu puteam dormi. Mă uitam pe geam şi mă chinuiam să-mi dau seama dacă văd copaci sau case sau nimic. Eehe, ghinion. Era prea întuneric iar luna intrase în nori. Mi-era frică să nu prind vreme rea şi m-am rugat ca soarele să nu mă supere. Am adormit cu capul pe prietena mea.

Pe plajă, când am ajuns, erau câteva corturi care dormeau încă. Nu am vrut să le trezesc aşa că am amplasat cortul fără să fac prea mare gălăgie. De fapt, l-am lăsat aşa şi am intrat direct în mare. Apa era destul de rece. Poate era supărată, poate era prea dimineaţă. Mă mulţumeam doar cu senzaţia de răcoare pe tălpile mele.

Mai spre prânz m-am încumetat şi am intrat în apă. Mi-a luat ceva vreme până am intrat cu totul. Prietenii mei mă convinseseră până la urmă. Oamenii începuseră să iasă din corturi unul câte unul. Deja nu se mai simţea răcoarea vântului. Era foarte cald. Am ieşt prima din apă şi m-am aşezat pe cearceaf. Mă răcorisem destul şi vroiam şi puţin bronz. Eram acolo singură pe nisip, ceilalţi încă se bălăceau. Ce fericiţi erau! Şi eu, dar parcă ... totuşi ceva lipsea faţă de anul trecut.

Am început să numar corturile de pe plajă dar nu adurat prea mult pentru că nu erau prea multe. Am încercat apoi să numar oamenii care erau fie pe plajă, fie pe terase. Omul cu numărul 3 îmi părea cunoscut. M-am uitat fix la el încercând să-mi dau seama cine e.
S-a apropiat de mine.

Delir Coke Live

2007-06-28T08:18:00.000-07:00

Am rămas în urmă cu blogul şi îmi cer scuze dar am o justificare:D, de fapt mai multe. Am avut o săptămână plină, care pentru mine a început sâmbătă şi încă nu s-a terminat, dacă iau în considerare şi evenimentele la care probabil că voi lua parte în zilele ce urmează.

Am fost la Coke Liveeee. Cel mai mare festival de muzică al anului de la noi, după părerea mea. S-a desfăşurat de vineri până duminică pe insula lacului Morii. Ce-i drept, adevăratul concert a ţinut doar 2 zile, exceptând ziua de vineri în care au concertat PussycatDolls şi Simplu, Macy Gray fiind cea care a salvat ziua; lume foarte multă de toate vârstele şi la diferite niveluri de nebuneală. M-am numărat şi eu printre cei care au sărit într-una şi au dat din cap la formaţiile mai hard rockish, drept pentru care m-am ales cu o durere cumplită de ceafă. A meritat.

Impresii? Păi au fost multe; pentru fiecare formaţie în parte. O să vă zic mai mult de formaţiile care mi-au atras atenţia în mod deosebit. Am descoperit o trupă suedeză foarte tare, Backyard Babies şi mi-am dat seama că cei de la the Rasmus fac muzică chiar frumoasă şi nu e aşa scary cum mă gândeam eu înainte. De Vama ce pot să zic? M-au cam dezamăgit. Au cântat frumos dar melodiile pe care le-au ales au fost majoritate prea slow. Totuşi, era un festival de muzică rock în mare parte, la care lumea se aştepta să danseze, să sară şi să nu adoarmă, mai ales că era după-amiază şi, din cauza căldurii, erai atras la somn.

The Prodigy nu au fost chiar pe gustul meu. Prea mulţi "fuck" intr-un vers, prea multe zbierături şi prea puternică instigare la violenţă. Cu toate astea, mi-a plăcut foarte mult show-ul pe care l-au făcut Pogo-ul a fost din plin "îndrăgit" de punkerii de acolo; eu am stat mai pe margine să mă trezesc cu un cap în gură. Oamenii ţipau şi aclamau aşa de tare încât se auzea în tot cartierul Crângaşi.

Dacă vă vine să credeţi, Vanilla Ice a prestat pe scena principală mai bine de o jumătate de oră. Incredibil! Singura melodie pe crea mi-o aduc vag aminte este "Ice, ice, baby....". Hahaha. Totul a fost ok până la momentul în care tipu' cheamă pe scenă fetele ce se aflau prin faţa scenei. Mamă, fete cu dorinţă de exprimare, ce să mai! Au început domnişoarele să dea din toate cele, mai-mai că le lipsea o bară. Şi-au făcut şi poze cu Vanilla Ice fetele noastre ca să nu uite că au urcat pe scenă la Coke Live. M-am întrebat atunci dacă nu cumva mă aflu la un concert 50 Cent or something. Mda.

Festivalul s-a încheiat foarte frumos cu Incubus, care au cântat mai mult de o oră. Nu ştiam că au chiar aşa mulţi fani în România. Toţi cei de lângă mine ştiau toate melodiile, le cântau versurile. Am fost plăcut surprinsă.

Spun cu regret că nu am prins niciun băţ al toboşarilor care le-au aruncat în mulţime la sfârşitul concertului. Poate altădată.

We're kind of "RoManiacs", după solistu' de la Backyard babies, "fucking Romanians", după Prodigy şi "boys and girs", după Incubus. Cam aşa ni s-au adresat singării.

Locul festivalului a fost foarte bine ales. Foarte mult spaţiu lângă lac, ceea ce a "răcorit" puţin atmosfera iar cei care nu au avut bilet dintr-un motiv sau altul au putut sta pe dig şi asista foarte bine la concert.

Nu vă zic mai multe că mai păstrez şi pentru mine. :P

Omg, I've been tagged!:P

2007-06-21T10:58:00.000-07:00

Păi am fost şi eu tăguită de Răzvan şi, deh, trebuie s-o dau mai departe :P.

Astea sunt brandurile care-mi satisfac viaţa pe acest pământ. Îmi pare rău ca sunt cam puţin vizibile dar nu mi-am dat seama când le-am pus şi acum îmi este lene să modific :P. Oricum, cele mai importante sunt evidente şi le ghiciţi voi. Sau mai bine daţi un click pe imagine. Nu am mai mult de zis.

Următorii la leapşa sunt Iuli, Alexa şi Alexandra.

Băi, nu ne mai înţelegem!

2007-06-17T13:21:00.000-07:00

De-a lungul timpului, omul şi-a dezvoltat abilităţile de comunicare. "Limba este un sistem cu un număr teoretic infinit de semne", zice Saussure. Adică o posibilitate teoretic infinită de a crea cuvinte şi de a le da sensuri (chiar mai multe sensuri unui singur cuvânt).

Avem o mulţime de modalităţi de comunicare: verbală, gesticulatorie, intonaţională, mimică. Hai să o luăm şi altfel: face-to-face talking, telefonul, comunicarea virtuală, that is Yahoo Messenger, Skype, Google Talk etc. Acum distanţa nu mai este un obstacol în calea bucuriei noastre de a pălăvrăgi ore-n şir about nonsense with God knows who.

A mai intervenit un factor în împiedicarea unei mai bune înţelegeri în comunicare: folosirea anumitor cuvinte sau sintagme cu sensul opus decât cel pe care îl au la origine.
-Mamă, ce mişto e maneaua aia! My favourite song!
-Ce?!?! Ai înnebunit? Junk music, dude!!
-D'oh! Asta ziceam şi eu!

Cuvintele limbii au căpătat sensuri din ce în ce mai multe şi mai diverse. Cât mai multe cuvinte polisemantice, care, dacă nu sunt folosite cu intonaţia, gestica şi mimica de rigoare, nu pot fi receptate cum trebuie. Se creează confuzii. Nu mai ştii cine ce-a vrut să spună. "Dom'le, ce zici acolo?La propriu sau la figurat?". Din punctul ăsta de vedere comunicarea virtuală nu este indicată. Vorbesc mai ales de momentele în care subiectele de discuţie sunt unele aprinse, "de viaţa şi de moarte". Tip: nu spune niciodată te iubesc sau nu-ţi mărturisi sentimentele pe mess. E foarte superficial.

Şi exemplele ar putea continua. Deci, sfatul meu este: folosiţi cât mai puţin modalitaţile virtuale de comunicare. Dacă vrei să vorbeşti cu prietenii tăi, cu iubita, cu mama, cu căţelu', cu purcelu', du-te în parc, la o terasă, la un colţ de stradă şi vorbeşte cum trebuie. Să te vadă, să îl vezi, să îi zâmbeşti, să-i dai o palmă, să se uite în ochii tăi când îţi spune că i-a fost dor de tine.

Artmania la Sibiu

2007-06-16T10:27:00.000-07:00

Au început să curgă concertele cu trupe din afară şi la noi. E de bine. Festivaluri peste mega-festivaluri şi mega-concerte ne vor încânta vara aceasta, începând cu Artmania, CokeFest, B'Estival, Rolling Stones, evenimente ce adună cei mai mulţi spectatori. Să vă amintesc că voi face voluntariat la B'Estival. Nu o voi face. Hihi.

Astăzi (adică ieri că era un draft scris cu o zi înainte) începe festivalul de la Sibiu, Artmania. Super festival de muzică rock! Concertul se desfăşoară pe o perioadă de trei zile şi chiar aşa, tot nu pot să ajung. Cine vine? Păi sunt mulţi. Ok. Hai să îţi zic.

Vineri, adică azi, o să cânte în Piaţa Mare Altar, Celelalte Cuvinte (oh, yeah!), Cargo ("Hora mare pe motoare...!"), Anathema; seara se încheie cu Chill-out party, whatever that means.

Sâmbătă, tot în Piaţa Mare, Haggard ( o trupă mişto de rock medieval care nu mai concertează din cauză că pianistul a suferit un acident), Tarot, The Gathering, My Dying Bride (funny name) şi... şi.... Within Temptation!. After that, party electro concerts cu special guest, Xerexes din Norvegia.

Duminica o începem, adică o începi, cu "Sticky Situation aka Happy Streets" – prezentat de Centrul Cultural German Sibiu şi revista Şapte Seri, Sibiu. Pe la şapte fără, urcă pe scenă Luna Amară, Viţa de Vie (basu' şi cu toba mare!!!!), After Forever şi...şi...şi IRIS (mamă, ce mi-e dor de ei). Separat, la Cişnădioara, la Cetate, se întâmplă alt concert, unu' Unplugged, cum îmi place mie, cu Vincent & Danny Cavanagh, invitat special fiind Duncan Patterson. Mai în susul oraşului Artmania Festival closing party.

Foarte interesant. Mda. Am un prieten care s-a dus şi sper să se bucure şi pentru mine.

Rock on!

Ora de culcare!

2007-06-15T11:25:00.000-07:00

"Aoleu, ce copil eşti!", "Nu te mai prosti. Termină!", "Când o să te maturizezi?", "S-a terminat cu joaca, gata."

Mda.

Mai ştii când îţi spunea bunica poveşti? Sau mama. Mie îmi spunea bunicul. Mă aşezam cu capul pe burta lui mare, ţineam ochii închişi şi-l acultam. Aceleaşi poveşti în fiecare seară. Niciodată nu mă săturam. Avea o poveste pe care mi-o zicea mai des. Era despre el pe vremea când era mic şi a fugit de acasă după taică-su care plecase cu oile şi n-a vrut să-l ia. Poveste lungă, aventuroasă, plină de suspans, ce să mai spun. Păcat nu ajungea să o termine niciodată. Adormea înaintea mea. "Tataie, scoală-te!", eu, foarte intrigată. Trezindu-se brusc, "Da, tataie, şi m-am urcat tiptil în căruţă...", pe un ton din ce în ce mai molcom până iar adormea. Şi începea să sforăie încet. Eu mă resemnam şi mă culcam şi eu , rămânând pe burta lui.

Acum nu îmi mai zice nimeni poveşti înainte de culcare.

Mi-aduc aminte şi de străbunica mea care mă punea în poale şi-mi cânta. Şi când îmi făcea ea plăcintă de dovleac. Mmmmm. Şi acum îi mai simt gustul.

Îţi mai aduci aminte de Bunicul de Barbu Ştefănescu Delavrancea? Intră aici.

Noapte bună, vise plăcute, puricii să te sărute!

Ciudat şi, dacă stai să te gândeşti mai bine, chiar frumos

2007-06-14T11:48:00.000-07:00

Mai întâi dă drumul la trilulilu.

Ai avut vreodată o stare din-aia ciudată de care nu ştii de unde a pornit, de ce e cauzată şi aşa mai departe? Şi nici măcar nu eşti în stare să o descrii...exact. Aşa am avut eu azi şi încă mai am, din păcate. Nu mi s-a mai întâmplat de ceva vreme să mă simt aşa. Înainte, motivele erau ceva mai uşor de depistat: fie vreun examen nenorocit, fie te miri ce îndrăgosteli de anumiţi hopelesşi sau poate simplul fapt că nu ieşeam din casă. Acum, I have no clue. Am mâncat o ciocolată întreagă şi tot degeaba.
Şi îmi pare rău şi de ceilalţi pentru că, din cauza stării mele, refuz să vorbesc cu oricine încearcă şi, dacă îl pune ăl mai cu coarne să insiste, atunci chiar că nu mă mai interesează dacă mi-e prieten sau nu şi i-o tai mai rău sau mai puţin rău, depinde de situaţie. În momente ca astea nu menejez pe nimeni, nici măcar nu încerc.
Îmi cer scuze.
Eh...gata, m-am gândit acum la motivul principal care a determinat starea asta ciudată. Da..... Dar nu spun. O să aflaţi mai târziu. Deocamdată e prea devreme.
***
Cine mai ştie pentru ce naiba mai trăim? La un moment dat ştiam. Acum am un lapsus.

***

Cu ocazia asta mi-am adus aminte de primul meu prieten. Şi mai mi-aduc aminte de prima mea zi de şcoală. Primul meu te iubesc. Şi prima noapte în cort.

Lucruri rele şi bune de fiecare zi 1

2007-06-14T05:01:00.000-07:00

(câteva)Lucruri care mă scot(m-au scos) din sărite(azi):

-faptul că unii care, din cauza statutului profesional superior, se comportă de căcat cu restul lumii inferiori din acest punct de vedere(cred ei). (exp: mă duc la secretariat şi o întreb pe tanti secretara dacă se mai fac decontări la abonamente pentru anul I şi în ziua respectivă. Ea, pe un ton sictirit, de-abia ridicându-şi privirea spre mine: "Ia uită-te ce scrie pe uşă."Eu mă uit la ea insistent şi aştept un răspuns concret. O mai întreb o dată. Acelaşi răspuns pe un ton şi mai sictirit. E adevărat, nu mă uitasem bine şi, de fapt, ziua de miercuri care era trecută drept zi de decontare a abonamentelor pentru studenţii din anul I, se referea la 20 iunie şi nu 13 cum aveam eu impresia. Ok. Nu m-am uitat bine dar o durea gura să zică: "Nu, fetiţo! E vorba de data de 20 iunie!"Nu, domne'. Cum naiba să se întâmple una ca asta.)
-faptul că anumiţi chiar mai au impresia că îţi pot dicta viaţa şi nu cred că eşti în stare să iei şi tu o decizie amărâtă sau să ai o idee neobişnuită (în concepţia lor) pe care vrei să o pui în aplicare pentru că aşa ţi s-a năzărit ţie. (aici nu o să dau exemple)
-laşitatea în momentul în care nici măcar nu ai mare lucru de făcut( aici e vorba de mine)
-atunci când nu îmi sunt acceptate dorinţele doar pentru simplul fapt că nu se încadrează în chestiile obişnuite ale vieţii.
Ăsta e doar începutul. Lista o să fie completată.

Persoane cărora le mulţumesc din suflet (azi):

-lui Dan pentru că a fost primul care a încercat să ma ajute în legătură cu găsirea tatălui meu şi pentru că mi-a nişte informaţii care s-au dovedit a fi cele de care aveam nevoie
-Oanei Despa pentru că de asemenea m-a ajutat şi mi-a confirmat informaţiile primite
-celorlalţi care au fost şi ei alături de mine prin faptul că m-au susţinut: Răzvan, lovingvama, danonino, hellene, verbiaj, iuli, tina, cristina (dacă am omis pe cineva, îmi cer scuze)
PS: Am aflat adresa şi numărul de telefon al tatălui meu. Trebuie doar să îmi găsesc curaj să-l sun. (Ah...şi aş fi vrut să fie o căutare mai dificilă puţin...mai detectivistă...:)) )

Înapoi în anul 1923

2007-06-13T01:15:00.000-07:00

Pe 16 iunie cotrobăim în cufărul vechi din pod după rochia de oraş a bunicii sau chiar a străbunicii, melonul şi fracul bunicului, comandăm o trăsură şi ne întoarcem înapoi în perioada interbelică, mai exact în anul 1923. Birjarul o să ne întrebe unde avem plăcerea să mergem. "Spre centrul Bucurştiului!" o să-i răspundem.

Urban Quest se află la a doua ediţie şi pregătesc o mulţime de surprize, multe dintre ele deja dezvăluite: avem ocazia să vedem ultimele tramvaie trase de cai, să votăm pentru o nouă Constituţie, sau să protestăm împotriva celor care au creat-o, să vedem cum România fondează împreună cu alte ţări Interpolul, să zburăm cu avionul prinţului George Valentin Bibescu şi, nu în ultimul rând, să desluşim iţele întortocheate ale vieţii la Bucureşti. Va fi un concurs la care vor participa doar trei echipe alese în urma selecţiei de pe 13 iunie. Criteriile de selecţionare sunt următoarele: concurenţii trebuie să fie înzestraţi cu inteligenţă, să aibe spirit de orientare, să poată să meargă o staţie pe jos fără să leşine. Probele se anunţă mai dificile decât cele de la ediţia trecută, şi, pe lângă probele practice şi de perspicacitate, participanţii vor avea nevoie de talent detectivistic pentru a da de capăt istoriei secrete pe care cei de la Urban Quest o vor pune la cale.

Mai multe detalii pe http://www.urbanquest.ro/.

În urmărire generală...

2007-06-11T11:38:00.000-07:00

Familia mea este formată din 2 membri: eu şi mama (cea mai bună mamă din lume!). A fost aşa dintotdeauna sau , cel puţin, de când mă ştiu. Când eram mică, obişnuiam să spun cu o foarte mare seninătate că eu nu am tată şi mi se părea un lucru foarte normal. Nu mă simţeam cu nimic diferită faţă de ceilalţi copii, pe care-i vedeam ţinându-şi taţii de mână sau povestind despre ei.

-Tatăl meu e pompier.

-Al meu e poliţist şi prinde toţi hoţii. Pac-pac! (mimând un joc de gloanţe)

Pentru mine, sentimentul de iubire de tată era un sentiment necunoscut. Şi acum îmi este, din păcate. Nu-l ştiu pe tata (ce ciudat sună...nu rostesc niciodata cuvântul ăsta referindu-mă la al meu) decât din poze. De fapt, am o singură amintire cu el: m-a dus odată în parc (aveam vreo 2-3 ani, cred, deşi e ciudat că am amintiri de atunci), mă ţinea în braţe şi eu îi spuneam că vreau să mă dau în Gărgăriţe. Atât. Asta e amintirea.

Nu mi s-au spus detalii despre el. Ce e, cu ce se ocupă, care e ziua lui de naştere.... Şi nu ştiu de ce, aşa dintr-o dată, vreau să-l cunosc. Nu-l condamn că nu m-a căutat, nu-i reproşez că nu mi-a urat la mulţi ani de ziua mea. Vreau doar să afle că exist şi că m-am făcut mare.

Tata este în Galaţi. Sper că ştiu bine. Şi îl cheamă Aurel Vîlcu. Nu ştiu cum să dau de el. Dar promit că o să fac tot posibilul. Dacă puteţi să mă ajutaţi, v-aş fi recunoscătoare.

PS: Sper că nu am fost lacrimogenă, nu asta a fost intenţia mea..... pentru că nici măcar nu simt asta. Nu vreau compătimire. Vreau doar informaţii.

Ce este fericirea?

2007-06-11T03:11:00.000-07:00

Astăzi am aflat în ce zi a săptămânii m-am născut. Nu de la mama care, de altfel, îmi spusese cu mult timp înainte şi de aceea uitasem, ci de la un străin. Stăteam liniştită la fântână, încercând să ignor soarele şi să răsfoiesc StudentMaxx. Aşteptam să se facă ora 12 ca să ma pot duce la secretariat să-mi aflu nota la restanţa de la morfologie engleză. Apare cineva.
Străinul se apropie de mine şi se îngrijorează că stau în soare. Apoi începe dintr-o dată să-mi vorbească. Am pornit-o cu astronomia şi după câteva calcule am descoperit că ziua mea de naştere e întotdeauna marţi, niciodată altă zi a săptămânii. Deci, dacă într-un an, 6 octombrie cade luni, nu voi putea spune că este ziua mea. Aşa zicea bătrânul. Eu l-am ascultat zâmbind, apoi am vorbit despre profesorii din facultate pe care el se pare că îi cunoştea. Mi-a arătat o legitimaţie unde am putut observa că a fost profesor doctor inginer sau ceva asemănător.
La sfârşit mi-am luat la revedere. Ultimul lucru care m-a întrebat a fost:
CE ESTE FERICIREA?
Atunci eu am zâmbit şi m-am gândit la spusele lui Tudor: "Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa."
Şi îmi zice: "Fericirea e ca o minge de fotbal. Când o prinzi, în loc să o păstrezi, dai cu piciorul în ea."

Curcubeu în Bucureşti

2007-06-10T10:35:00.000-07:00

Azi am văzut un curcubeu! Un mare frumos curcubeu după mulţi ani. Atât de mulţi că nu îmi mai aduc aminte câţi. Am stat pe balcon mai bine de o jumătate de oră şi am admirat fascinantul fenomen. L-am analizat, l-am măsurat din priviri şi mi-am dat seama că nu ştiu prea multe despre el.

Eh...ştii ce faci când nu cunoşti un răspuns la o întrebare: suni un prieten! Eu am cotactat un prieten(George aka Menestrel), na. Şi-l întreb: "Cum explici un curcubeu dpdv fizic?" Şi mi-a zis: "Curcubeul reprezintă descompunerea luminii pe mai multe lungimi de undă, 7 mai exact, care sunt, de fapt, culorile: Roşu, Orange, Galben, Verde, Albastru, Indigo, Violet. Apa acţionează uneori ca o mica oglindă, semitransparentă, aşadar, când lumina soarelui ajunge într-o picătură de apa, ea se separă în diferite lungimi de undă." Aşa deci.

Am stat puţin şi am cugetat, m-am mai uitat puţin la curcubeu şi iar am cugetat. Şi zic: "Foarte tare curcubeul. Uite câte culoooori şi uite ce luuung e! Aş vrea să-l văd mai des!!!" Ok, cum fac asta? Şi dau un Google Search şi găsesc pe curcubeu.ro răspunsul:

Cum să găseşti un curcubeu

Depistarea unui curcubeu poate fi o pură întâmplare, dar a ştii unde să-l cauţi îţi poate spori şansele de a avea un spectru vizual mai larg.
DIN AVION: (am rău de înălţime deci nu e prea probabil)
Un loc lângă fereastră în timpul zborului cu avionul îţi va permite excelente ocazii de a depista curcubee circulare, care apar atunci când avionul trece între nori cumulus, în timp ce soarele se afla în spatele privitorului. Curcubeele circulare (dar şi alte tipuri) se pot vedea de asemenea de la mare înalţime. Caută unul când urci pe munte.
ÎN PICĂTURILE ÎMPRAŞTIATE DE O CASCADĂ: (deci trebuie să mă duc pe la Buşteni la cascada Urlătoarea)
Cascadele, apa oceanului, jetul furtunului cu care stropeşti gradina şi alte surse de stropi produc curcubee superficiale sau nu.
Când stropeşti gradina(stau la bloc, nu am grădină) cu un furtun, iar soarele se afla în spatele Dvs. ţinând spriţul furtunului în diverse unghiuri, în cele din urmă veţi zări în aburul format de stropi, un curcubeu, sau mai multe concomitent, numite arcuri supranumerare.
ÎN ROUA DIMINEŢII: (mă, stau în Bucureşti rezultă no green area)
În pânzele de păienjeni, poiene, pâlcuri de arbori, grădini ornamentale, iarbă, păşuni sau în alte locuri unde se adună stropi de rouă, se strâng adesea şi fragmente strălucitoare ce au spectrul de culori al curcubeului şi se poate observa dis-de-dimineaţă.
PESTE LACURI ŞI HELEŞTEE: (the same)
Luciu întins de ape liniştite sporeşte intensitatea curcubeelor existente, creând „curcubee de reflexie” cu cele mai stralucitoare tonuri. Asemenea unei oglinzi, suprafaţa apei reflectă lumina din curcubeu înapoi în cer, intensificând culoarea pe care o priviţi. (mai uşor e cu oglinda)
ÎNTR-O PICĂTURĂ DE APĂ: (de ce n-ai zis de la început??)
O singură picătură de apă ce străluceşte pe o frunză poate produce un minuscul dar accesibil spectru de culori. Stând cu spatele la soare ţine frunza cam la un inch depărtare de ochi, mişcând-o până găseşti unghiul precis al curcubeului care va transforma lumina alba a soatelui în culorile spectrului.

Poza aparţine lui dara

Moment frumos

2007-06-10T07:15:00.000-07:00

Mai întâi fă-ţi un ceai...de care vrei tu şi ia-ţi şi nişte biscuiţi; aşază-te comod, eventual pe pat între multe perne; lasă-ţi fereastra deschisă apoi dă drumul la melodie...

Rockul ca fel de a fi 1

2007-06-10T00:51:00.000-07:00

-Şi tu ce asculţi?

-Păi, mai multe, dar în principiu rock, folk, medievală.

-Ce fel de rock, dom'ne, că rocku' e mare?

Şi la faza asta m-am cam blocat. Bine, s-o luăm încet.

Ce e rocku' în primul rând?Rockul este un gen muzical rezultat al combinaţiei dintre muzica country şi blues fiind cel mai bine caracterizat prin energie, rebeliune şi ritmuri uşor de fredonat.

-Da da da, ce definiţie mai e şi asta?

-Eh, de pe Wikipedia. Bine, hai să ţi-o zic şi p-a mea. Rockul e muzică. E muzică cu suflet. Rockul reprezintă suma dintre armonie, trăire, energie; mai multe sunete decât cuvinte sau, mai bine spus, cuvintele exprimate prin sunete. Aş mai vrea să precizez că rockul e adevărat în sensul că se cântă de fiecare dată live (excepţii fac dăţile când nu e sunetu' bun, de obicei la diferite televiziuni care nu au aparatură performantă). Aşa că nu există niciodată riscu' să sară discu' şi să te faci de cacao în faţa fanilor. Oamenii au instrumente pe care chiar le folosesc. Cum se face că majoritatea celor mai buni chitarişti ai lumii fac parte din lumea rockului? Jimi Hedrix, Robert Plant, Jimmy Page, Ritchie Blackmore, Joe Satriani etc.

Aaaaa...şi să-ţi mai spun o chestiune arzătoare foarte importantă. Nu mai asocia dom'ne rocku' cu manifestări sataniste că nu despre asta e vorba! Ascultă tu Led Zeppelin cu Stairway to Heaven sau Iris cu Să nu crezi nimic şi spune-mi ce satanism şi atitudini demonice ai acolo. E adevărat că mai sunt "anumiţi" indivizi rockeri care, după părerea mea, o iau pe căi greşite. Manifestările pe care le au şi temele pe care le abordează generează stări negative şi consecinţe de care nu sunt conştienţi.

-Bine, acum zi-mi ce fel de rock asculţi tu.

-Păi stai că nu pot. Încă nu ţi-am zis care sunt subgenurile rockului.

-Care sunt?

-Nu acum. Data viitoare că e mult de zis.

-Off!

...pana ce moartea ne va desparti

2007-06-09T03:18:00.000-07:00

Soare mult si multe flori. M-am gandit sa o iau prin parc si sa nu mai merg pe bulevardul zgomotos. Am gasit un loc potrivit si m-am asezat. Am inspirat adanc ca sa intre bucuria acelei zile in mine. Doi batranei pe o banca langa a mea:

-De unde luam si noi niste mazare buna?ii spuse ei.
-Aoleo, numai la mancare ti-e gandu'! ea putin reprosandu-i dar zambind.

I-am urmarit discret cu privirea, ascunzandu-ma dupa foi. Aveau grija unul de altul. Era evident... la fel cum era si iubirea pe care si-o purtau unul altuia. Nu era numai respect. Ceva din iubirea din tinerete ramasese in gesturile lor. El o mangaia pe par, luandu-i migalos frunzele ce-i cadeau pe cap. Vorbeau de nepoti, despre ce aveau sa pregateasca pentru cina...

-Ma gandeam sa ma duc maine prin piata sa ma uit de mazare.
-Mergem amandoi. Si-l lua de brat. El s-a ridicat, i-a intins mana si au plecat incet spre aleile alaturate. Mergeau leganat. Mai mult ea. El o sustinea puternic dar cu grija de brat. Le-am facut in gand cu mana. "La revedere...!"

Pentru cei ce imi citeau blogurile de pe Yahoo 360, da, postul este preluat de acolo. Mi-a placut mult subiectul si am tinut ca si cei de aici sa-l cunoasca.

Wish I was an asian

2007-06-08T02:10:00.000-07:00

Incredibil!

Ştiţi care este diferenţa dintre noi şi asiatici? Mă rog, una din dinferenţe? Păi sunt două care au legătură între ele.

1: Ceara de urechi. A noastră e cleioasă, gălbui închis şi a lor e ca o pudră, galben deschis. Uauuu. E mai interesantă a lor, nu? Uite un moment în care îmi doresc să fiu asiatică. Hihi.

2: Ei nu folosesc aproape niciodată deodorant!!!! Nu au nevoie. Pur şi simplu ei nu au secreţii sudoripare urât mirositoare cum avem noi. Nu-i de mirare ca producţia de deodorante la ei nu e prea dezvoltată. Deci dacă m-aş afla din întâmplare prin Asia şi aş avea ghinionul să mi se termine deodorantul, aş primi remarci urâte din partea nasurilor asiaticilor. Vă daţi seama cum e aerul în mijloacele lor de transport în comun? Haha. Uite alt motiv pentru care îmi doresc să am ochii mici şi faţa galbenă.

Chestiile astea le-am văzut mai adineauri la Mad Labs de pe National Geographic. Cât trăieşte omul învaţă!

Cam asta vreau eu

2007-06-07T11:48:00.000-07:00

M-am uitat la Amelie. Ai văzut filmul?

Şi o părticică din mine ţipă în momentul ăsta şi-mi spune cu un zâmbet imens : "Let me out of here!", căutând.....Viaţa e mai frumoasă decât credem. Eu acum ştiu pentru ce trăiesc. Ai aflat?

Uită-te la film şi o să mă crezi pe cuvânt. Uită-te!

Mihai şi Cristina

2007-06-07T02:01:00.000-07:00

Avea următoarele tag-uri: scurtmetraj sex dragoste emotie romanesc sado-maso muzica alb negru. Nu ştiu de ce sado-maso dar mă rog. Eu zic ca a fost mai mult românesc decât emoţie şi mai emoţie decât dragoste.

Chiar merită dacă ai răbdare.

În amintirea lui Cristian Nemescu şi pentru cei care n-au fost la Next când a fost.

Zâmbete la promoţie

2007-06-06T14:11:00.000-07:00

Astăzi lumea mi-a zâmbit. Nu ştiu de ce.
Mai întâi, doamna de la bilete din staţia de troleibuz de la Universitate. Am întrebat-o ce merge până la Drept şi mi-a răspuns cu un aşa mare zâmbet pe faţă şi cu o privire caldă. Zic: "Hmmmm....Oi avea scris vreo poantă pe frunte." Apoi în troleibuz, o întreb pe o doamnă dacă coboară la prima. Se uită frumos la mine, îmi zâmbeşte şi îmi răspunde că nu, făcându-mi loc să trec. Ce ciudat! Cu toate astea m-am simţit foarte bine.
Cobor din troleibuz, mă întorc spre xerox şi dau de alt individ care-mi zâmbeşte mai larg decât ceilalţi. Îi zâmbesc şi eu. Apoi îmi scoate limba. Aşa deci. Bineee! I-o scot şi eu. Începem să ne strâmbăm unul la altul, fie scoţând limba fie dând din mâini. :)) Ce tare! Ne-am strâmbat ceva timp până ce ne-am depărtat unul de altul atât de mult încât nu ne mai ghiceam strâmbăturile.
Dup-aia îmi venea să râd în hohote dar nu o puteam face pentru că eram singură şi lumea m-ar fi crezut puţin ţicnită (nu că n-aş fi). Am plecat abţinându-mă.

Revenge

2007-06-04T12:35:00.000-07:00

Mai stai mult în apă?l-am întrebat. Eu tocmai mă uscasem şi mi-era prea frig ca să intru înapoi în mare. Soarele mă vroia numai pentru el iar eu îi respectam dorinţa.
-Mai stau. Vino şi tu! L-am refuzat dând din cap. Nu era mulţumit de răspunsul meu. Se apropia de mal privindu-mă cu un zâmbet angelico-diabolic. Ştiam ce vroia să facă. Am început să râd în hohote şi am luat-o la fugă printre corturi.
-Nu ma prinzi!!Hihi!
-Las că vezi tu!
Mă ascundeam după corturi, după oameni, după copii. El s-a oprit, şi-a luat prosopul şi s-a şters, urmărindu-mă cu privirea, cum făcea de obicei. Nu s-a grăbit pentru că ştia că mă va prinde foarte uşor. Vroia doar să ma lase să cred că sunt mai rapidă ca el. Ne plăcea amândurora să ne jucăm. Poate mie mai mult şi câteodată se simţea diferenţa. Din doi paşi m-a ajuns. M-a cuprins în braţe şi m-a luat pe sus.
-Muhahah! Revenge! Eu dădeam isterică din picioare şi din mâini, dar râdeam. Şi zâmbeam. Se îndrepta spre apă spre neuimirea mea. Nu mă mai mişcam. Ştiam ce avea de gând şi mi-am zis ce rost mai are?
-Hai mă...
-Unde mă...?
-Nu glumesc, să ştii!
-Nici eu. Râdea evident şi zâmbea discret. M-a pus pe mal, şi-a băgat mâinile în apă şi m-a udat...aşa câte puţin.
-Aaaaa! Doar atât poţi, măi?Ce naiba, mă aşteptam la mai mult. Hihi...
-Aşa deci. Bineeee. M-a luat de gât şi m-a băgat cu capul la fund. Eu l-am apucat de picioare. Evident, fără folos. I-am tras una şi a căzut.
-Hei!!! That hurt!
-Muhahaha! That is my revenge! L-am sărutat şi am fugit în larg. A venit după mine dar de data asta nu m-a prins. Haha.
(Poza îi aparţine lui nouveaux julie)

La Gogol Bordello

2007-05-26T23:10:00.000-07:00

Acum 24 de ore habar nu aveam despre cine e vorba. Ce cântă, cine cântă, nu ştiam nimic. A durat ceva timp până ce le-am reţinut numele. Apoi am dat un Google search ca să nu mă duc chiar aşa fără să ştiu nimic la concertul lor. Îmi spusese ceva Cristina, cea care mă invitase, despre ei dar prea puţin ca să-mi fac o părere.

Am ajuns mai târziu decât ar fi trebuit dar asta nu a contat pentru că, după cum se ştie foarte bine, la concerte, spectacolul începe mai târziu decât este programat. Mai ales dacă este un spectacol mare, cum a fost şi acesta.

Arenele Romane. Am luat-o prin parc ca să ajungem acolo. Multă lume se îndrepta către concert aşa că nu a fost greu să găsim locul ( era pentru prima oară când mă aflam acolo). La început mi-am zis că nu prea au fani ăştia de la Gogol Bordello pentru că nu era lume pe cât m-aş fi aşteptat. Dar lumea venea şi tot venea şi nu se mai oprea. Până la ora 20:00, când a început concertul propriu-zis, s-a umplut.

Primii au fost cei de la Nightlosers. Nu ştiu de ce îmi formasem o părere nu prea bună despre ei dar acolo mi-am dat seama că sunt chiar buni oamenii. Toată lumea începuse să danseze. Nici eu nu mă puteam abţine.

Apoi au fost cei de la Shukar Collective. Foarte proastă inspiraţie să se afle şi ei acolo. Părerea mea. Combinaţie de muzică ţigănească cu techno sau mă rog, mixaje şi chestii de genul ăsta. Nu mi-au plăcut deloc. M-am bucurat foarte tare când au plecat.

După ei a urmat în mod evident Gogol Bordello. Finally!! Dintr-o dată mi-am dat seama că se afla multă lume la concert. Chiar foarte multă. Apăruseră aşa din senin. Uau! Şi reflectoarele au început să se aprindă, lumea să sară, boxele să huruie de-a dreptul.

Gogol Bordello este o trupă punk-ţigănească (gipsy-punk) din New York. Membrii formaţiei sunt de naţionalităţi diferite: ucrainieni, evrei şi ruşi emigraţi în State şi un californian. Interesant, nu?

Spectacolul a fost incendiar în adevăratul sens al cuvântului. Am rămas şocată. N-am stat o clipă fără să mă mişc, fără să dansez. Reacţiile au fost pe măsură. E interesant să te duci la un concert la care nu ştii despre ce e vorba, la ce să te aştepţi şi să fii foarte plăcut surpins. Atunci ai parte de surprize mai mari.

Mă bucur că nu a plouat că, altfel, ar fi stricat tot spectacolul. Poate ceilalti ar fi fost mult mai dezamăgiţi decât mine. Mă refer la cei care au dat între 45 şi 75 de RON pe bilet că eu...hehe...am avut invitaţie. Se mai întâmplă să am parte şi de lucruri bune pe lumea asta.

Roboţei

2007-05-16T02:28:00.000-07:00

Sunt la facultate şi mă plictisesc. Amfiteatrul e pe jumătate gol şi pe jumătate plin cu oameni care nu ar trebui să fie acolo. Profesorul vorbeşte şi gesticulează în acelaşi timp cu o evindentă frustrare. Încearcă să se uite în ochii fiecărui student dar nu reuşeşte pentru că toţi stau cu privirea aţintită fie în foile de curs, încercând din răsputeri să noteze tot ceea ce spune profesorul, cuvânt cu cuvânt, fie fac cu totul altceva.
Colegele mele cu care stau de obicei când sunt la facultate nu au venit. Sunt singură. Mă uit în stânga şi în dreapta. Alb-negru. Asta vad. Acum stau nemişcaţi. Îmi iau pixurile colorate şi încep să le fac mustăţi şi ochelari. Hihi. Ia uite! Ce bine i-ar sta fetei ăleia cu părul mov.
Ma întorc la colega din spatele meu. "Eşti!!". Nu s-a prins." Eşti la leapşa!", îi şoptesc. Nu reacţionează. Hm. I-o dau celei din dreapta ei. "Eşti!". La fel. Încep să ma enervez. Mă ridic în două picioare şi strig: "Ce-aţi păţit, oameni buni????" Profesorul se opreşte o secunda din vorbit. Se uită pe fereastră. Se miră, apoi continuă prelegerea. Ochii ceilalţi stau în continuare aţintiţi în foi.
E fara zece.