Cadou. Ciudat. De dat. Uitat.

Încă un cadou nedăruit. Pe acesta îl făcusem ... eu, cu mâna mea. Mai precis cu ambele mâini. L-am anunţat chiar. Se ştia făcut. Se pare că a fost luat în glumă şi atunci am hotărât să rămână al meu. E un lucru mic. Şi ştii doar că lucrurile mici contează. Ţi-am mai zis. Anyway, a rămas printre chestiile mele din cameră. Poate că-l voi dărui până la urmă ... aşa cum s-a întâmplat şi cu celălalt în final. Am uitat să-ţi zic despre asta. Da. L-am dăruit şi a creat o reacţie destul de sinceră. Adică cel puţin aşa mi s-a părut. Era un lucru mic ... cu multă valoare.

Nu se mai dau cadouri ... aşa ... fără niciun motiv preconceput, fără nicio ocazie. Doamne ajută, când e ziua ta , ai şi tu norocul să primeşti multe lucruri mici. Unele sunt mai mari. Dar în rest ... hmmm. Nu prea.

Hai să-ţi zic o chestie pe care pe mine mă amuză de fiecare dată când îmi aduc aminte. E vorba de prostiile pe care le făceam în copilărie. Încă de pe atunci mi se trage mie concepţia de a dărui lucruri mici fără nicun motiv. Ca să fiu mai precisă: eram prin clasa a doua şi aveam mania asta de a confecţiona, controbăi prin casă, împacheta cu fundiţe etc. Am găsit odată nu ştiu ce broşă pe la bunica printre lucruri. Şi m-am gândit (io de colo): "Hai, că oricum nu o poartă. Ce rost are să stea degeaba aici?". O iau. Îi fac frumos un ambalaj, desenez o dedicaţie pe ambalaj şi mă prezint cu acest mirobolant cadou în faţa învăţătoarei. Dacă vedeai în ce hal arăta obiectul migălos elaborat de mine te prăpădeai de râs. Păcat că nu îmi aduc aminte reacţia învăţătoarei. Ar fi fost interesant.

Altădată, tot prin casă, evident, am găsit un săculeţ din acela pentru bijuterii. Şi tot la fel, îl împachetez eu frumos, îi fac o dedicaţie şi mă înfăţişez la doamna învăţătoare. De-abia peste câţiva ani mi-am dat eu seama cât de aiurea e să primeşti un săculeţ de bijuterii GOL! Eh...pe vremea aia preţuiam orice lucruşor şi aveam impresia că orice e de valoare. Bănuieşti ce şoc a avut doamna. Poate o fi crezut că e o glumă proastă. Dar JUR că era cu bunăvoinţă!

Între timp, m-am mai deşteptat (sper) şi nu am mai dăruit ciudăţenii de prin casă. Am trecut la alte chestii mai elaborate. S-ar zice că e de bine, s-ar putea zice că nu. Mai ştii?