Am devenit rea/Capcana de vise

Poate am fost aşa dintotdeauna sau poate că sentimentul mi-a fost scormonit fără voia mea şi forţat să se afişeze. Eu ce aş fi putut face? Să încerc să spun lucruri cuminţi care nu ar supăra şi care ar încerca pe cât posibil să menajeze dar care ar minţi? Aş fi falsă. Aş fi ipocrită.

E şi ăsta un mod de calmare a sufletului şi poate şi a orgoliului. Nu zic că e bun ....dar strig că e foarte bun! Nu-mi prea pasă de consecinţe când deja totul e terminat. Ar putea fi vorba de nişte urmări ale unui sfârşit. Păi şi dacă după sfârşit nu mai e nimic de ce să-mi pese ce se va întâmpla după?

Câteodată regret că răutatea, deşi e prea dur spus, mă acaparează. Câteodată mă satisface.

E vorba de duritatea cuvintelor... ca să nu se înţeleagă altceva. Şi până la urmă duritatea asta, răutatea reprezintă sinceritate. Îmi pară rău că sinceritatea e prost interpretată ... de cele mai multe ori de oameni care preferă să se ascundă după deget.

*

Nu intenţionam să intru în magazin dar s-a întâmplat într-un mod spontan. Nici măcar nu vroiam să cumpăr nimic. Dar în momentul în care l-am văzut am zis că va aduce un zâmbet pe buzele care-mi plăceau mie. Era micuţ. Un nume în engleză şi un sens în tradiţia indienilor americani. Fulgi si sunet. Atât era. Semnificaţia era mult mai profundă. Avea şi sens în ceea ce gândeam eu că va folosi. Era un mic semn de grijă. Grijă nejustificată, aparent naivă.

L-am achitat fără prea mult timp de gândire dar l-am păstrat. L-am pus bine în geantă şi acasă nu l-am scos. Am aşteptat momentul oportun ca să-l dăruiesc. Dar acela n-a venit. Şi aşa va rămâne. Un cadou nedăruit.

PS: Îmi pare rău că nu îmi aduc aminte de unde am luat imaginea. Dar cu siguranţă nu îmi aparţine mie.