Bem o vodcă în gară la Sinaia?
A trecut o veşnicie de când n-am mai scris. Nu am mai avut stare. Şi acum mi-e dor de starea aia în care nu făceam altceva decât să scot afară tot ce aveam în cap. Să scriu despre ce simt, despre ce vreau şi ce e frumos. A trecut ceva de atunci, nu foarte mult dar destul cât să se vadă diferenţa. Diferenţa între ce a fost şi ce este.
Până acum patru ani vieţile noastre depindeau unele de altele. Fiecare întâlnire ne făcea să ne simţim bine şi nu de puţine ori avea să rămână catalogată drept "mai ştii când...?". O singură poză, un loc, o melodie îmi aduce aminte de râsetele şi zâmbetele noastre, chiar şi de micile certuri care treceau repede pentru că nu aveam alţi prieteni ori amici la care să ne îndreptăm, sau oricum nu exista nimeni ca niciunul dintre noi cu care să fi avut atâtea amintiri. Numai noi eram. Şi era foarte bine.
Îmi aduc aminte de ieşirile noastre de la munte de o zi, cu rucsacii plini cu sandvişuri, cu banii de tren şi atât. Ne sculam dimineaţa foarte devreme ca să prindem personalul de la 6 şi ceva. Câteodată mai alergam după el, ne mai bătea inima un pic dar ne revenea odată ce ne aşezam pe locuri. Cântam întruna şi acum mă gândesc săracii vecinii noştri ce o fi fost pe capul lor. Ştiam că nu suntem prea buni dar atât cât aveam o chitară, un caiet cu cântece şi pe Mircea care să ne dea tonul nu prea mai conta. Ce mai imnuri mentosanice au ieşit după asta.
Eram la Sinaia într-o primăvară sau toamnă, nu-mi amintesc, şi nu ştiu care a fost cu ideea să rămânem o noapte acolo (am impresia că Tina), să stăm în parc şi să bem vodcă. N-aveam noi bani de cazare. Dar cine naiba să mai fie în stare să bea sau măcar să zică o glumă când noi eram cu morcovu' în fund ca nu cumva să ne prindă garda că bem în parc şi, pe de altă parte mai şi muream de frig că ... na.. munte; e frig la munte. Aşa că am dormit în gară. Mai bine zis unii au dormit, alţii au stat de post de pernă alias eu cu Mircea, pe al cărui picior au încăput Tina şi Cristina. Ne uitam urât unii la alţii cu gându' cine a fost cu ideea. Din când în când mai dădeam o tură de Sinaia aşa în viteză ca să ne mai încălzim. Dimineaţa pe la 4 jumate am prins trenul spre Bucureşti de care la fiecare oră pomeneam. Vaaai, dar ce-am mai râs după-aia... A rămas de referinţă. Nici nu cred ca acum am mai fi în stare să stăm într-un loc dacă nu ne convine. Suportam orice şi tot ne simţeam bine. Acum suntem comozi.
Altă dată mi-aduc aminte că ne-am dus la Buşteni, de ziua lui Iuli, împlinea 18 ani, prima dintre noi. Mare eveniment! Ne-am pregătit cu bagaje cu mâncare, cu băutură de ai fi zis că cine ştie ce mare alcoolici am fi fost noi. Numai în mimă şi Killer, predă-te! am ţinut-o. Şi acum râd de mă prăpădesc când îmi amintesc cum au mimat unii "fisură" sau "clandestin". (cei care au fost de faţă vor putea râde). Tortul pe care i l-am pregătit a fost home made din clasica combinaţie, blat de tort cumpărat, finetti şi frişcă. Nimic deosebit ai zice. Eh...da' să vezi cum arăta... şi ce bătaie după... Nu cred că se mai gândea cineva la ce gust avea. A fost frumos. Fiecare aniversare a 18 ani pe pământ a fiecăruia a fost memorabilă. Fie avea amprenta Vama Veche după care eram aproape toţi fani demenţi( eu am primit cadou un tricou cu Tudor Chirilă, Cristina un album cu poze cu el, , fie o dedicație făcută de el însuși înregistrată cu un amărât aparat foto).
Bine era p-atunci. N-aș fi crezut asta pe atunci. Chiar credeam că viața îmi promitea multe.
Până acum patru ani vieţile noastre depindeau unele de altele. Fiecare întâlnire ne făcea să ne simţim bine şi nu de puţine ori avea să rămână catalogată drept "mai ştii când...?". O singură poză, un loc, o melodie îmi aduce aminte de râsetele şi zâmbetele noastre, chiar şi de micile certuri care treceau repede pentru că nu aveam alţi prieteni ori amici la care să ne îndreptăm, sau oricum nu exista nimeni ca niciunul dintre noi cu care să fi avut atâtea amintiri. Numai noi eram. Şi era foarte bine.
Îmi aduc aminte de ieşirile noastre de la munte de o zi, cu rucsacii plini cu sandvişuri, cu banii de tren şi atât. Ne sculam dimineaţa foarte devreme ca să prindem personalul de la 6 şi ceva. Câteodată mai alergam după el, ne mai bătea inima un pic dar ne revenea odată ce ne aşezam pe locuri. Cântam întruna şi acum mă gândesc săracii vecinii noştri ce o fi fost pe capul lor. Ştiam că nu suntem prea buni dar atât cât aveam o chitară, un caiet cu cântece şi pe Mircea care să ne dea tonul nu prea mai conta. Ce mai imnuri mentosanice au ieşit după asta.
Eram la Sinaia într-o primăvară sau toamnă, nu-mi amintesc, şi nu ştiu care a fost cu ideea să rămânem o noapte acolo (am impresia că Tina), să stăm în parc şi să bem vodcă. N-aveam noi bani de cazare. Dar cine naiba să mai fie în stare să bea sau măcar să zică o glumă când noi eram cu morcovu' în fund ca nu cumva să ne prindă garda că bem în parc şi, pe de altă parte mai şi muream de frig că ... na.. munte; e frig la munte. Aşa că am dormit în gară. Mai bine zis unii au dormit, alţii au stat de post de pernă alias eu cu Mircea, pe al cărui picior au încăput Tina şi Cristina. Ne uitam urât unii la alţii cu gându' cine a fost cu ideea. Din când în când mai dădeam o tură de Sinaia aşa în viteză ca să ne mai încălzim. Dimineaţa pe la 4 jumate am prins trenul spre Bucureşti de care la fiecare oră pomeneam. Vaaai, dar ce-am mai râs după-aia... A rămas de referinţă. Nici nu cred ca acum am mai fi în stare să stăm într-un loc dacă nu ne convine. Suportam orice şi tot ne simţeam bine. Acum suntem comozi.
Altă dată mi-aduc aminte că ne-am dus la Buşteni, de ziua lui Iuli, împlinea 18 ani, prima dintre noi. Mare eveniment! Ne-am pregătit cu bagaje cu mâncare, cu băutură de ai fi zis că cine ştie ce mare alcoolici am fi fost noi. Numai în mimă şi Killer, predă-te! am ţinut-o. Şi acum râd de mă prăpădesc când îmi amintesc cum au mimat unii "fisură" sau "clandestin". (cei care au fost de faţă vor putea râde). Tortul pe care i l-am pregătit a fost home made din clasica combinaţie, blat de tort cumpărat, finetti şi frişcă. Nimic deosebit ai zice. Eh...da' să vezi cum arăta... şi ce bătaie după... Nu cred că se mai gândea cineva la ce gust avea. A fost frumos. Fiecare aniversare a 18 ani pe pământ a fiecăruia a fost memorabilă. Fie avea amprenta Vama Veche după care eram aproape toţi fani demenţi( eu am primit cadou un tricou cu Tudor Chirilă, Cristina un album cu poze cu el, , fie o dedicație făcută de el însuși înregistrată cu un amărât aparat foto).
Bine era p-atunci. N-aș fi crezut asta pe atunci. Chiar credeam că viața îmi promitea multe.
