O pauză foarte lungă...de nerecuperat
Ce mult a trecut...! Ce a trecut pe lângă mine, prin mine! Inima mi-a fost acolo...unde trebuie. Acolo lângă cine trebuie şi e şi acum. Numai că... nu numai de asta am nevoie. Mintea s-a relaxat, poate prea mult. Pe ea am uitat-o undeva într-un sertar și i-am promis că o să revin cândva, curând dar nu s-a întâmplat. Am tot amânat din pricina unor chestiuni importante de-ale inimii, din pricina faptului că am lăsat-o pe ea să decidă. Nici n-am știut de ce va avea să vină. Nu am ghicit vreodată că voi fi eu cea care va fi in impas.
Simt că am pierdut atât din mine, atâtul acela care era oricum puțin și care tot striga de spaimă, tot încerca din neant, de nicăieri să se prindă de vreo gura de înțelepciune.
Întotdeauna am simțit o frică atunci când cineva mi-era presus cu mintea. Nu știu de ce. Asta m-a adâncit în mediocritate sau poate mai jos. Acum sunt jos, jos de tot. Nu mai deslușesc nicio formă de lumină, de culoare, de muzică, de cuvinte, de multe cuvinte.
De-abia zilele astea am realizat exact unde mă aflu. Și așa de tristă am fost... Așa de neputincioasă sunt. Îmi vine să urlu cu toată gura și să mă târăsc pe coate și cu fața în pământ de ciudă că am lăsat să se întâmple asta.
Timpul ăsta pierdut mi-a smuls pământul pe care aveam să merg, m-a aruncat într-o pădure întunecată cu multe liane și mărăcini. Nimeni nu are vreo încredere în mine. Păi dacă eu nu am, de unde altcineva? Am nevoie de cineva care să-mi dea o șansă. Să mă lase s-o iau de la zero, să mă învețe pașii pe care eu nu am apucat să-i învăț. Și acum mie mi-e foarte frică să-i învăț singură pentru că nu știu, habar nu am pe unde s-o iau. Atâtea lucruri s-au întâmplat între timp, atâta am pierdut stând izolată, crezând că fercirea e numai iubire. Nu! Fericirea nu e numai iubire! Fericirea înseamnă și iubire dar și mulțumire de sine, clădire de sine, aplauze, apreciere, susținere finainciară, independență. Fericirea înseamnă să cazi dar să știi că poți să te ridici și singur, să știi că dacă acum nu ai, mai târziu sigur vei primi, pentru că pentru asta muncești. Of, ce mi-e dor de sudoarea tâmplelor! Ce mi-e dor să vin târziu acasă! Ce mi-e dor să am prieteni și să râd! Ce dor îmi e de ei! Acum nu prea mai sunt. Nici ei și nici eu. Mai ții minte când ne ploua în cort? Când cântam fals și nu ne păsa? Când ne era foame la 5 dimineața la metrou? Când iubeam prostește? Ce dor îmi e de mine!
Simt că am pierdut atât din mine, atâtul acela care era oricum puțin și care tot striga de spaimă, tot încerca din neant, de nicăieri să se prindă de vreo gura de înțelepciune.
Întotdeauna am simțit o frică atunci când cineva mi-era presus cu mintea. Nu știu de ce. Asta m-a adâncit în mediocritate sau poate mai jos. Acum sunt jos, jos de tot. Nu mai deslușesc nicio formă de lumină, de culoare, de muzică, de cuvinte, de multe cuvinte.
De-abia zilele astea am realizat exact unde mă aflu. Și așa de tristă am fost... Așa de neputincioasă sunt. Îmi vine să urlu cu toată gura și să mă târăsc pe coate și cu fața în pământ de ciudă că am lăsat să se întâmple asta.
Timpul ăsta pierdut mi-a smuls pământul pe care aveam să merg, m-a aruncat într-o pădure întunecată cu multe liane și mărăcini. Nimeni nu are vreo încredere în mine. Păi dacă eu nu am, de unde altcineva? Am nevoie de cineva care să-mi dea o șansă. Să mă lase s-o iau de la zero, să mă învețe pașii pe care eu nu am apucat să-i învăț. Și acum mie mi-e foarte frică să-i învăț singură pentru că nu știu, habar nu am pe unde s-o iau. Atâtea lucruri s-au întâmplat între timp, atâta am pierdut stând izolată, crezând că fercirea e numai iubire. Nu! Fericirea nu e numai iubire! Fericirea înseamnă și iubire dar și mulțumire de sine, clădire de sine, aplauze, apreciere, susținere finainciară, independență. Fericirea înseamnă să cazi dar să știi că poți să te ridici și singur, să știi că dacă acum nu ai, mai târziu sigur vei primi, pentru că pentru asta muncești. Of, ce mi-e dor de sudoarea tâmplelor! Ce mi-e dor să vin târziu acasă! Ce mi-e dor să am prieteni și să râd! Ce dor îmi e de ei! Acum nu prea mai sunt. Nici ei și nici eu. Mai ții minte când ne ploua în cort? Când cântam fals și nu ne păsa? Când ne era foame la 5 dimineața la metrou? Când iubeam prostește? Ce dor îmi e de mine!
