Urmează staţia Unirii cu peronul pe partea stângă

De multe ori mi se întâmplă să cobor scările de la metrou alergând, pentru ca trenul tocmai ajunge în staţie. Am alergat şi de data asta dar operaţiunea a fost mai dificilă pentru că celălalt metrou venise şi el în acelaşi moment; şi, odată cu el, o puzderie de oameni grăbiţi care se năpusteau spre scări, implicit spre mine. M-am luptat din greu cu masa de oameni care nu înţelegea că eu trebuie să prind metroul. În fine, când am văzut că par o cantitate neglijabilă în faţa oamenilor am început să dau din coate până am reuşit să cobor toate scările. Mâini întinse, umeri duri, priviri ameninţătoare versus priviri indiferente, două sensuri care se luptau, una mai puternică ca cealaltă. În sfârşit, momentul glorios: învingerea masei indiferente. Am răsuflat uşurată...sau nu. Uşile tocmai mi se închiseseră în nas. Noroc că nu eram în întârziere.

M-am dus în capătul metroului şi m-am aşezat pe un scaun. Nu eram contrariată de ceea ce se întâmplase, oricum eram obişnuită. Şi, când eşti obişnuit, eşti mai tolerant sau pur şi simplu nu te mai superi de acelaşi lucru iar şi iar şi iar. Ar deveni chiar plictisitor să ai mereu aceeaşi supărare.

După vreo 5 minute de aşteptare, metroul venise în staţie. Era cam plin. Nu mai erau locuri libere aşa că a trebuit să stau în picioare spânzurată de o bară pentru că se pare că domnii de la Metrorex luaseră "mâinile-curente". Nu era chiar comod căci nu aveam stabilitate. Încercam din răsputeri să nu calc sau să împing pe nimeni. Mereu am avut probleme cu inerţia. Nu m-a plăcut niciodată. Să spun drept, nici eu pe ea.

Aveam vreo opt staţii de mers şi mă plictiseam. De obicei, drumul ăsta îl făceam cu o prietenă, foarte rar singură. Mi-am scos o revistă şi am început să citesc un editorial. În dreapta mea, cineva citea. Citea editorialul pe care îl citeam şi eu...în revista Mea. Nu m-a deranjat. E o regulă ca în metrou sau în alt mijloc de transport cineva să citească din aceeaşi sursă ca a ta. Chiar m-am apropiat foarte puţin ca să poată vedea mai bine.

Metroul se opri brusc. Pesemne unul din pasageri apăsase cu sau fără voia lui semnalul de alarmă. Din cauza, din nou, a inerţiei, m-am dezechilibrat şi l-am călcat pe acel cineva care citea din revista mea. L-am privit cerându-mi scuze iar el mi-a zâmbit. Apoi mi-a spus că nu face nimic, închizând puţin ochii. Am contiunat să citesc. Revista o ţineam într-o mână iar cu cealaltă încercam să-mi ţin echilibrul căci nu ajungeam la bara de sus. Cineva m-a luat de mână. Adică de mână, nu de braţ. Nu se uita la mine; eu da, dar nu am putut să-i zic nimic, nici măcar mulţumesc. Am mers aşa două staţii după care el a vrut să coboare. Nu mi-a dat drumul la mână. Eu l-am urmat. Am coborât, uşile metrolui închizându-se în urma mea.

Later edit:

Am văzut că se cere o continuare aşa că dacă vrea cineva să încerce să scrie una eu sunt dispusă să o public. Dintr-un motiv sau altul eu nu vreau să o fac. Aşa că...go for it.

PS: Nu este vorba de mine acolo, e doar un narator. Nu amestecaţi lucrurile.