O primă întâlnire

So, I've met my father.

A fost ok. M-a aşteptat în gară puţin impacientat (ceea ce-i accentua şi mai mult emoţia) din cauza întârzierii trenului. Când am coborât nu l-am vazut. De fapt, l-am lăsat pe el să mă vadă, să vină el la mine. Mi-am dat seama că e el în momentul când a început să se apropie. Avea mâinile la spate apoi le-a întins şi mi-a dat un buchet de flori.

Cât am stat cu el nu pot să spun că am vorbit prea multe. Acasă, am vorbit ce am vorbit după care se aşezase o linişte enervantă. Cred că eram şi eu de vină. Eu, de felul meu, sunt mai tăcută. Nu ştiu ce impresie i-am lăsat. Sincer nu pun mare valoare pe acest lucru. Nu mă întrebaţi de ce.

Mi-am cunoscut şi rudele din partea lui. Acolo mi-a plăcut. Unchii mei eraut foarte drăguţi, primitori şi mai ales entuziasmaţi să mă vadă. Verişorii mei, de asemenea, deşi nu o arătau, erau entuziasmaţi. Eu m-am bucurat să-i cunosc pentru că întotdeauna mi-am dorit fraţi mai mari, mai ales băieţi. Mă mulţumesc şi cu verişori. Unul e mai mare ca mine cu un an şi ceva iar celălalt e clasa a douăsprezecea. Din comportamentul lor mi-am dat seama că vor să mă cunoască şi să afle cât mai multe lucruri despre mine.

Adevărul este că le înţeleg emoţia. Ei mă ştiau. Mă văzuseră înainte sau doar auziseră despre mine. Se aşteptau ca la un moment dat în viaţă să ne întâlnim. Eu habar n-aveam de existenţa lor şi de tata, ce pot să spun, că nu mi-am pus niciun fel de întrebare cu privire la existenţa lui. De aceea nu pot să spun că am fost foarte emoţionată. Bineînţeles că mai existau şi alte motive care mă împiedicau să mă simt aşa.

Mare lucru nu am făcut în Galaţi. Am văzut Dunărea de aproape şi oraşul de la 100 şi ceva de metri. Cam atât.

Mă bucur că am făcut pasul ăsta.