Tomorrow is the day

...când o să-l întâlnesc pe tatăl meu. Prima oară după 17 ani. Pentru mine ar fi putut să fie foarte bine 20 căci eu aşa am simţit. De fapt, asta e, n-am simţit nimic. O să fie un moment ciudat. O să cobor din tren şi o să-l caut. El o să mă aştepte în gară. Nu ştiu cum arată şi nici el nu ştie cum sunt eu, dar sunt sigură că o să ne recunoaştem. Adică sper.

Cât am vorbit la telefon (de câteva ori) am avut ocazia să ne spunem câteva lucruri mărunte despre aspectul nostru. Eu nu am vrut să dezvălui prea multe detalii despre mine ca persoană. Prefer să o fac faţă în faţă. Şi cred că e mai bine.

O să stau două zile în Galaţi, timp în care o să încerc să recuperez ceea ce am pierdut în 17 ani, mai bine zis 20. Yeah right! Glumeam , bineînţeles. Sper măcar să plec cu un sentiment plăcut.

Uraţi-mi succes.