Descărcare

Mi-am dat seama că m-am depărtat de ceea ce scriam eu înainte. De ce am făcut-o? Poate e de vină tendinţa asta de a încerca să fiu pe placul tuturor sau anumitor persoane. Să scriu pentru ei şi nu pentru mine. Şi acum văd că nu mai sunt eu. Primele mele posturi apoi cele ce le-au urmat mă satisfăceau de-a dreptul în sensul că nu mă interesa cine le citea şi ce părere avea despre ele. Pur şi simplu mă descărcam şi totodată mă hrăneam cu fantezie. Da, fantezie. Mă simţeam foarte bine atunci. Scriam povestioare. Acum le mai recitesc din când în când şi-mi aduc aminte ce simţeam la momentul respectiv şi e frumos.

Iarăşi m-a năpădit starea aia ciudată. Nu ştiu dacă ţi-am mai povestit de ea. Mai devreme eram ok. Îmi făcusem un ceai pe care tocmai îl cumpărasem de la un magazinaş simpatic de pe Smârdan, mama îmi adusese ciocolată, se întunecase afară. Mai lipsea să-mi pun muzică. Mă gândeam la nişte muzică franţuzească. Apoi am deschis calculatorul şi am pierdut vremea un pic. Atmosfera se pierduse. Nu ştiu de ce. Au început să-mi vină în cap toate chestiile care m-au deranjat în ultimele zile. Doamne, ce multe sunt! Şi problema e că sunt legate de persoane importante din viaţa mea. M-a trecut un fior. Mă gândisem la ceva urât. Apoi mi-am mutat gândurile către tata. Vreau să zic că mi-e dor de el. Da. Ai auzit bine. Mi-e dor. Şi de-abia aştept să termin cu problemele pe care le am de rezolvat şi mă duc la el. O să fie frumoasă relaţia noastră. O să vezi! E amuzant că acum îmi dau seama de unde provin anumite gesturi ale mele sau anumite trăsături pe care eu credeam că le moştenesc de la mama. De exemplu eu am mania de a mă scutura de apă înainte de a mă şterge cu prosopul. Bine, nu e chiar o manie dar ştiu că pe mama o enervează. Când am fost la tata am văzut că şi el face aşa. De fapt mai rău ca mine. Asta mi s-a părut foarte amuzant. Sau îl priveam pe el râzând şi îmi vedeam ca în oglindă zâmbetul. Apoi ochii, gura, totul. Fantastic. E fantastic sentimentul ăsta: de a-ţi iubi tatăl.

*

E un lucru care a început să mă calce pe nervi în ultima perioadă. Pentru faptul că sunt eu delăsătoare şi renunţ la anumite chestii doar ca să fie bine sunt luat drept fraieră. Sau fac anumite lucruri şi , nu zic să mi se închine la picioare şi să-mi mulţumească, dar se poate puţină recunoştinţă în sensul de a nu mă lua de sus cu nu ştiu ce prostii. Aaaaa! Şi m-am săturat de mândrie, laudă şi orice sinonim cu aceste cuvinte! Şi în faţa cui afişezi asta? În faţa mea? Think about it. N-am nevoie să fiu impresionată de nimeni. Tot ce cer e puţin respect. Nu am nevoie de mai mult.