În urmărire generală...

Familia mea este formată din 2 membri: eu şi mama (cea mai bună mamă din lume!). A fost aşa dintotdeauna sau , cel puţin, de când mă ştiu. Când eram mică, obişnuiam să spun cu o foarte mare seninătate că eu nu am tată şi mi se părea un lucru foarte normal. Nu mă simţeam cu nimic diferită faţă de ceilalţi copii, pe care-i vedeam ţinându-şi taţii de mână sau povestind despre ei.

-Tatăl meu e pompier.

-Al meu e poliţist şi prinde toţi hoţii. Pac-pac! (mimând un joc de gloanţe)

Pentru mine, sentimentul de iubire de tată era un sentiment necunoscut. Şi acum îmi este, din păcate. Nu-l ştiu pe tata (ce ciudat sună...nu rostesc niciodata cuvântul ăsta referindu-mă la al meu) decât din poze. De fapt, am o singură amintire cu el: m-a dus odată în parc (aveam vreo 2-3 ani, cred, deşi e ciudat că am amintiri de atunci), mă ţinea în braţe şi eu îi spuneam că vreau să mă dau în Gărgăriţe. Atât. Asta e amintirea.

Nu mi s-au spus detalii despre el. Ce e, cu ce se ocupă, care e ziua lui de naştere.... Şi nu ştiu de ce, aşa dintr-o dată, vreau să-l cunosc. Nu-l condamn că nu m-a căutat, nu-i reproşez că nu mi-a urat la mulţi ani de ziua mea. Vreau doar să afle că exist şi că m-am făcut mare.

Tata este în Galaţi. Sper că ştiu bine. Şi îl cheamă Aurel Vîlcu. Nu ştiu cum să dau de el. Dar promit că o să fac tot posibilul. Dacă puteţi să mă ajutaţi, v-aş fi recunoscătoare.

PS: Sper că nu am fost lacrimogenă, nu asta a fost intenţia mea..... pentru că nici măcar nu simt asta. Nu vreau compătimire. Vreau doar informaţii.